Eclesiastul 8
8
1Dar cine este înțelept,
Fiind atâta de deștept
Să înțeleagă rostul lor,
Al tuturor lucrurilor?
Înțelepciunea luminează
Obrajii și înseninează
Asprimea feței încruntate.
2Îți spun: „Poruncile ce-s date
De împărat, să le păzești,
Din pricină că jurat ești
În fața Domnului, mereu.
Acesta este sfatul meu!”
3Nu te grăbi, din fața lui –
Din fața împăratului –
Să pleci și-apoi să stăruiești
În rele, ci să te păzești,
4Pentru că el, putere, are.
Cine-i va pune întrebare:
„Ce faci?” Mai bine, porunca
5Păzește-i-o, de nu vrei ca
Să fii prins de nenorocire,
Căci înțeleptul are știre
Când vreme e, de judecată.
6O vreme-anume e lăsată,
Când orice lucru făptuit
E judecat și cântărit
Și când nenorocirea vine,
Gata să-nhațe pe oricine.
7Omul nicicând nu va afla –
Cu el – ce se va întâmpla,
Căci nimenea nu îi va spune.
8El, stăpânire, nu va pune,
Vreodată, peste-a lui suflare;
Nici peste-a morții zi, nu are
Forța de-a pune stăpânire.
Nu este nici o izbăvire,
În astă luptă. Pe ai săi –
Pe toți acei care sunt răi –
Nici răutatea n-o să poată,
Din gura morții, să îi scoată.
9Pe toate, eu le-am observat
Și inima mi-am îndemnat
Să cerceteze, cu ardoare,
Toate câte se fac sub soare.
Vine o vreme când un om
Îl stăpânește pe alt om,
Făcându-l mai nenorocit.
10Atuncea însă, i-am zărit
Pe cei răi, îngropați, plecând
Înspre odihna lor, plângând;
Însă acei care-au lucrat
Neprihăniți, s-au depărtat
De locul sfânt, ca după toate,
Uitați să fie în cetate.
Și-aceasta e deșertăciune!
11Pentru că iute nu se pune,
În practică, porunca dată –
Decizia ce-a fost luată –
Pentru-a stârpi faptele rele,
De-aceea plină e, de ele,
Mereu, inima omului
Și-n stăpânirea răului
Ea zace; singura dorință,
Îi e, de este cu putință,
Să facă numai rău. Dar eu,
12Totuși, mi-am zis în gândul meu:
De-o sută de ori de greșește
Cel păcătos și stăruiește
Într-una în greșeala lui,
Eu știu că fericire nu-i,
Decât pentru acela care,
De Domnul, stă în ascultare.
Temându-se de El, mereu
Fericiți fi-vor – vă spun eu.
13Cel rău nu este fericit,
Iar viața nu i s-a lungit
Cum crește umbra ce-a fost mică,
Pentru că lui nu-i este frică
De-Acela care l-a făcut.
14Încă un lucru am văzut
Și iarăși îndrăznesc a spune
Că este tot deșertăciune:
Sunt mulți oameni neprihăniți
Căror le merge – precum știți –
Asemeni oamenilor care
În rele-și află desfătare;
Și tot așa, sunt mulți cei răi
Căror, pe ale vieții căi,
Le merge parcă au lucrat
Doar fapte bune ne-ncetat,
Asemeni celui ce-a trudit
Să fie doar neprihănit,
Înfăptuind doar fapte bune.
Și-aceasta e deșertăciune.
15Am lăudat petrecerea,
Căci fericire-aduce ea
Bietului om, cât e sub soare,
Dând băutură și mâncare.
Ea trebuie să-l însoțească,
Cât pe pământ o să trudească,
În scurta-i viață chinuită
Care îi este rânduită.
16Când, să cunosc, am încercat,
Priceperea, și m-am uitat,
Atent, la truda omului –
Căci pentru el odihnă nu-i
Nici zi nici noapte, ci muncește
Și fără somn se ostenește –
17Abia atunci am văzut eu,
Lucrările lui Dumnezeu
Și-am înțeles că niciodată,
Să le priceapă, n-o să poată
Vreun om. Chiar de voință are,
Ce se întâmplă, azi, sub soare –
Câte în jurul său abundă –
Nu-i stă-n putință să pătrundă.
Oricât de mult o să adune
Un înțelept și-apoi va spune
„Știu tot ce e și ce-o să fie”,
Eu sunt convins că el nu știe.
Currently Selected:
Eclesiastul 8: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Eclesiastul 8
8
1Dar cine este înțelept,
Fiind atâta de deștept
Să înțeleagă rostul lor,
Al tuturor lucrurilor?
Înțelepciunea luminează
Obrajii și înseninează
Asprimea feței încruntate.
2Îți spun: „Poruncile ce-s date
De împărat, să le păzești,
Din pricină că jurat ești
În fața Domnului, mereu.
Acesta este sfatul meu!”
3Nu te grăbi, din fața lui –
Din fața împăratului –
Să pleci și-apoi să stăruiești
În rele, ci să te păzești,
4Pentru că el, putere, are.
Cine-i va pune întrebare:
„Ce faci?” Mai bine, porunca
5Păzește-i-o, de nu vrei ca
Să fii prins de nenorocire,
Căci înțeleptul are știre
Când vreme e, de judecată.
6O vreme-anume e lăsată,
Când orice lucru făptuit
E judecat și cântărit
Și când nenorocirea vine,
Gata să-nhațe pe oricine.
7Omul nicicând nu va afla –
Cu el – ce se va întâmpla,
Căci nimenea nu îi va spune.
8El, stăpânire, nu va pune,
Vreodată, peste-a lui suflare;
Nici peste-a morții zi, nu are
Forța de-a pune stăpânire.
Nu este nici o izbăvire,
În astă luptă. Pe ai săi –
Pe toți acei care sunt răi –
Nici răutatea n-o să poată,
Din gura morții, să îi scoată.
9Pe toate, eu le-am observat
Și inima mi-am îndemnat
Să cerceteze, cu ardoare,
Toate câte se fac sub soare.
Vine o vreme când un om
Îl stăpânește pe alt om,
Făcându-l mai nenorocit.
10Atuncea însă, i-am zărit
Pe cei răi, îngropați, plecând
Înspre odihna lor, plângând;
Însă acei care-au lucrat
Neprihăniți, s-au depărtat
De locul sfânt, ca după toate,
Uitați să fie în cetate.
Și-aceasta e deșertăciune!
11Pentru că iute nu se pune,
În practică, porunca dată –
Decizia ce-a fost luată –
Pentru-a stârpi faptele rele,
De-aceea plină e, de ele,
Mereu, inima omului
Și-n stăpânirea răului
Ea zace; singura dorință,
Îi e, de este cu putință,
Să facă numai rău. Dar eu,
12Totuși, mi-am zis în gândul meu:
De-o sută de ori de greșește
Cel păcătos și stăruiește
Într-una în greșeala lui,
Eu știu că fericire nu-i,
Decât pentru acela care,
De Domnul, stă în ascultare.
Temându-se de El, mereu
Fericiți fi-vor – vă spun eu.
13Cel rău nu este fericit,
Iar viața nu i s-a lungit
Cum crește umbra ce-a fost mică,
Pentru că lui nu-i este frică
De-Acela care l-a făcut.
14Încă un lucru am văzut
Și iarăși îndrăznesc a spune
Că este tot deșertăciune:
Sunt mulți oameni neprihăniți
Căror le merge – precum știți –
Asemeni oamenilor care
În rele-și află desfătare;
Și tot așa, sunt mulți cei răi
Căror, pe ale vieții căi,
Le merge parcă au lucrat
Doar fapte bune ne-ncetat,
Asemeni celui ce-a trudit
Să fie doar neprihănit,
Înfăptuind doar fapte bune.
Și-aceasta e deșertăciune.
15Am lăudat petrecerea,
Căci fericire-aduce ea
Bietului om, cât e sub soare,
Dând băutură și mâncare.
Ea trebuie să-l însoțească,
Cât pe pământ o să trudească,
În scurta-i viață chinuită
Care îi este rânduită.
16Când, să cunosc, am încercat,
Priceperea, și m-am uitat,
Atent, la truda omului –
Căci pentru el odihnă nu-i
Nici zi nici noapte, ci muncește
Și fără somn se ostenește –
17Abia atunci am văzut eu,
Lucrările lui Dumnezeu
Și-am înțeles că niciodată,
Să le priceapă, n-o să poată
Vreun om. Chiar de voință are,
Ce se întâmplă, azi, sub soare –
Câte în jurul său abundă –
Nu-i stă-n putință să pătrundă.
Oricât de mult o să adune
Un înțelept și-apoi va spune
„Știu tot ce e și ce-o să fie”,
Eu sunt convins că el nu știe.
Currently Selected:
:
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca