Mica 2
2
1Vai, de cei cari împinși de fire,
Cugetă la nelegiuire
Și-n așternut, rele, urzesc,
Pe cari în zori le-nfăptuiesc,
Dacă e în puterea lor.
2Dacă poftesc la un ogor,
Îndată pun mâna pe el.
De vor o casă, fac la fel.
Nu stau pe gânduri: o răpesc,
Pentru că ei îl asupresc
Pe om; asemeni casa lui
Și moștenirea omului.
3De-aceea, Domnul a venit
Și-n felu-acesta a vorbit:
„Nenorocirea – Mă gândesc –
Peste ăst leat s-o repezesc.
De-aceasta, nu se va putea
Să se ferească nimenea.
Necazul când are să vină,
Nimeni nu va putea să-și țină
Sus capul, căci vremile-acele
Au să se-arate foarte rele.
4De pomină o să fiți voi,
În acea zi, spunând apoi,
Bocindu-vă: „S-a isprăvit!
Dușmanii noști’ ne-au pustiit –
Acuma – cu desăvârșire,
Iar partea cea de moștenire,
Pe cari poporul o avea,
Ajunse-a fi a altuia!
Vai! Moștenirea noastră, iată
Cum a ajuns a fi luată!
Ogorul de cari aveam parte,
Astăzi, vrăjmașul îl împarte…!”
5De-aceea, tu nu vei avea
Pe nimenea care să ia
Frânghia cea de măsurat
Al sorțiului ce ți-a fost dat,
Atunci, ‘naintea Domnului,
În fața adunării Lui.”
6Ei spun, mereu: „Nu prorociți!
Astfel de lucruri, nu vestiți,
Pentru că-altminteri, nesfârșite
Vor fi ocările zvârlite!”
7„Tu, casă a lui Iacov, oare,
Se-arată Domnul a fi tare
Grăbit, să-Și verse-a Lui mânie?
Așa îți pare El, să fie?
Gândești – cumva – că în ăst fel
Voiește să lucreze El?”
Prielnic e cuvântul Meu,
Aceluia care, mereu,
Își stăpânește a lui fire
Și umblă în neprihănire.
8De multă vreme-l socot Eu,
Vrăjmaș, pe-acest popor al Meu.
Mantalele, voi le răpiți,
Celor care trec liniștiți,
Pe drum, iar gânduri de război,
Nu au nutrit față de voi.
9Din casele ce le iubesc,
Iată că ei își izgonesc
Femeile cele pe care
Acest popor al Meu le are
Și le răpesc copiilor,
Podoaba ce am dat-o lor.
10Degrabă dar, să vă sculați
Și din acest loc să plecați
Căci n-o s-aveți parte de tihnă
Și-aici n-o să găsiți odihnă,
Căci spurcăciunile pe care
Le-ați săvârșit fără-ncetare,
Au să v-aducă dureri cari
Se vor vădi nespus de mari.
11Dar dacă ar veni, apoi,
Un om, doar cu minciuni, la voi,
Zicând: „Am să vă prorocesc
Și despre vin am să vorbesc
Sau despre băutură tare”,
Omul acela va apare,
Pentru poporul din ăst loc,
Că este bun a fi proroc!
12„Strâns vei fi Iacove! La fel,
Ce-a mai rămas din Israel,
Am să adun Eu, mai apoi,
Precum strângi turma cea de oi,
Atuncea când pe-a ei pășune
Voiești – din nou – să se adune.
De-aceea-n ziua ‘ceea are
Să se stârnească zarvă mare.
13Cel cari spărtură o să facă,
În fruntea lor are să treacă.
Spărtura au s-o isprăvească,
Prin poartă au ca să pășească,
Având în frunte-acel popor,
Pe cel ce-i împărat al lor,
Și Domnul o să Se vădească,
În frunte, că o să pășească.”
Currently Selected:
Mica 2: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Mica 2
2
1Vai, de cei cari împinși de fire,
Cugetă la nelegiuire
Și-n așternut, rele, urzesc,
Pe cari în zori le-nfăptuiesc,
Dacă e în puterea lor.
2Dacă poftesc la un ogor,
Îndată pun mâna pe el.
De vor o casă, fac la fel.
Nu stau pe gânduri: o răpesc,
Pentru că ei îl asupresc
Pe om; asemeni casa lui
Și moștenirea omului.
3De-aceea, Domnul a venit
Și-n felu-acesta a vorbit:
„Nenorocirea – Mă gândesc –
Peste ăst leat s-o repezesc.
De-aceasta, nu se va putea
Să se ferească nimenea.
Necazul când are să vină,
Nimeni nu va putea să-și țină
Sus capul, căci vremile-acele
Au să se-arate foarte rele.
4De pomină o să fiți voi,
În acea zi, spunând apoi,
Bocindu-vă: „S-a isprăvit!
Dușmanii noști’ ne-au pustiit –
Acuma – cu desăvârșire,
Iar partea cea de moștenire,
Pe cari poporul o avea,
Ajunse-a fi a altuia!
Vai! Moștenirea noastră, iată
Cum a ajuns a fi luată!
Ogorul de cari aveam parte,
Astăzi, vrăjmașul îl împarte…!”
5De-aceea, tu nu vei avea
Pe nimenea care să ia
Frânghia cea de măsurat
Al sorțiului ce ți-a fost dat,
Atunci, ‘naintea Domnului,
În fața adunării Lui.”
6Ei spun, mereu: „Nu prorociți!
Astfel de lucruri, nu vestiți,
Pentru că-altminteri, nesfârșite
Vor fi ocările zvârlite!”
7„Tu, casă a lui Iacov, oare,
Se-arată Domnul a fi tare
Grăbit, să-Și verse-a Lui mânie?
Așa îți pare El, să fie?
Gândești – cumva – că în ăst fel
Voiește să lucreze El?”
Prielnic e cuvântul Meu,
Aceluia care, mereu,
Își stăpânește a lui fire
Și umblă în neprihănire.
8De multă vreme-l socot Eu,
Vrăjmaș, pe-acest popor al Meu.
Mantalele, voi le răpiți,
Celor care trec liniștiți,
Pe drum, iar gânduri de război,
Nu au nutrit față de voi.
9Din casele ce le iubesc,
Iată că ei își izgonesc
Femeile cele pe care
Acest popor al Meu le are
Și le răpesc copiilor,
Podoaba ce am dat-o lor.
10Degrabă dar, să vă sculați
Și din acest loc să plecați
Căci n-o s-aveți parte de tihnă
Și-aici n-o să găsiți odihnă,
Căci spurcăciunile pe care
Le-ați săvârșit fără-ncetare,
Au să v-aducă dureri cari
Se vor vădi nespus de mari.
11Dar dacă ar veni, apoi,
Un om, doar cu minciuni, la voi,
Zicând: „Am să vă prorocesc
Și despre vin am să vorbesc
Sau despre băutură tare”,
Omul acela va apare,
Pentru poporul din ăst loc,
Că este bun a fi proroc!
12„Strâns vei fi Iacove! La fel,
Ce-a mai rămas din Israel,
Am să adun Eu, mai apoi,
Precum strângi turma cea de oi,
Atuncea când pe-a ei pășune
Voiești – din nou – să se adune.
De-aceea-n ziua ‘ceea are
Să se stârnească zarvă mare.
13Cel cari spărtură o să facă,
În fruntea lor are să treacă.
Spărtura au s-o isprăvească,
Prin poartă au ca să pășească,
Având în frunte-acel popor,
Pe cel ce-i împărat al lor,
Și Domnul o să Se vădească,
În frunte, că o să pășească.”
Currently Selected:
:
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca