Marcu 12
12
Pilda vierilor
1Când lumea, iar, s-a adunat,
Iisus, cuvântul, a luat
Și-a zis: „Vă spun o pildă dar:
A fost un vrednic gospodar,
Care, o vie, a sădit.
După ce locu-a-mprejmuit,
Un teasc, în mijloc, a săpat
Și-apoi, un turn a ridicat.
Sfârșind munca, iar acea vie,
Dorind, lucrată ca să fie,
Unor vieri a arendat-o
Și, liniștit, el a luat-o
Spre altă țară-n treaba lui;
2Însă, la vremea rodului,
Trimise-un rob, să i se dea,
Partea ce i se cuvenea,
Din roade; dar, când l-au văzut,
3Pe rob, vierii l-au bătut.
Din vie-apoi, l-au alungat
Fără ca partea să-i fi dat.
4Atunci, stăpânu-a trimis iar,
Pe un alt rob la vie, dar,
Și el a fost batjocorit,
Căci, rău, la cap, a fost rănit.
5Alt rob, stăpânul, a trimis,
Însă, pe-acela l-au ucis.
Cu alți robi s-a-ntâmplat la fel.
6Atunci, stăpânu-și zise-n el:
„Ar fi mai bine – gândesc eu –
Să îl trimit, pe fiul meu,
Pentru că el va fi primit,
Cu cinste.” Când l-au întâlnit
7Pe fiu, vieri-au zis: „Priviți!
Moștenitorul e! Veniți
Să îl ucidem, căci apoi,
Moștenitori vom fi doar noi!”
8Ei au făcut precum au zis:
L-au prins pe fiu și l-au ucis,
Iar trupul, i l-au aruncat
Afară-apoi, și au plecat,
Făr’ a gândi la ce-o să fie.
9Atunci, însă, când o să vie
Stăpânul, o să îi omoare.
Va șterge, astfel, de sub soare,
Pe-acei tâlhari, și o să dea –
În urmă – via, altuia.
10Dar, oare, voi n-ați auzit,
Sau în Scriptură, n-ați citit
Faptul acesta, niciodată,
Că „Piatra ce-a fost lepădată
De meșterii zidari, e-adusă
Și-n capul unghiului e pusă,
11Iar lucru-acesta-i așezat
De Domnul, și e minunat”?”
12Când cărturari-au auzit
Aceste vorbe, au voit
Să pună mâna pe Iisus;
Dar L-au lăsat și-apoi, s-au dus,
Înspăimântați, căci se temeau,
De gloatele ce-L însoțeau.
Birul Cezarului
13Furioși că n-au făcut nimic,
Au încercat un șiretlic:
Irodieni și Farisei,
Trimis-au la Iisus, iar ei
Să-ncerce, curse, a-I întinde,
Cu vorbe, ca să-L poată prinde.
14Aceștia-n fața lui Iisus,
Înfățișându-se, au spus:
„Învățătorule, venim,
La Tine, pentru că noi știm,
Că tot ce spui, e-adevărat.
Norodului, i-ai arătat,
Prin adevăr, a Domnului
Cale; la fața omului,
Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat –
De nimenea nu ți-a păsat.
Ne spune așadar, cum vezi
Problema birului? Ce crezi –
Pentru că iată, noi nu știm! –
Se cade, oare, să plătim
Bir, la Cezar? Deci, Tu ce spui?
15Plătim sau nu, Cezarului?”
Fățarnicul lor gând, ascuns,
Iisus, îndată, l-a pătruns,
Și-a întrebat: „De ce veniți,
La Mine, să Mă ispitiți?
Dați-Mi un ban!”, El le-a mai spus,
16Iar ei, în grabă, I-au adus,
Banul cerut. „Ei, ce vedeți?” –
I-a întrebat Iisus. „Spuneți,
Al cui e chipul desenat
Și slova ce s-a încrustat,
Pe banu-acesta? Ale cui?!”
„Toate-s ale Cezarului!” –
17Au răspuns ei. „E-adevărat!
Atuncea, dați ce e de dat
Cezarului, iar Domnului,
Să-I dați ceea ce este-al Lui!” –
Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat,
Și-nvinși, de-acolo, au plecat.
Despre înviere
18Abia plecară Fariseii,
Că și sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere –
Voind să ceară o părere,
De la Iisus. Unul a zis:
19„Învățătorule, ne-a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va
Și o să moară cineva,
Fără să fi avut copii,
Atuncea, fratele său – știi –
Va trebui să se însoare
Cu văduva acelui care
Pierit-a, și să îi ridice
Urmași – căci Moise așa zice.
20Iată, la noi au fost odat’,
Frați, șapte. Primul s-a-nsurat
Și a murit, făr’ a lăsa
Vreun copilaș, în urma sa.
21Atunci, nevasta mortului,
Rămase la fratele lui;
Dar și acesta a murit.
La fel, și-al treilea a pățit.
22Toți au pierit, fără urmași –
N-a avut unul, copilași.
După ce i-a-ngropat pe toți,
Muri femeia. Dacă poți,
23Ne spune: când vor învia,
Cu cine va rămâne ea?
A cărui frate o să fie,
Căci ea, la toți, le-a fost soție?”
24Iisus a zis: „Vă rătăciți.
Scripturile, voi nu le știți,
Nici nu cunoașteți, vă spun Eu,
Puterile lui Dumnezeu.
25Când învierea va veni,
N-au să se-nsoare oamenii,
Și-asemenea îngerilor,
În cerul Domnului, fi-vor.
26Dar pentru că ați pomenit
Despre-nviere, n-ați citit
Ceea ce Moise povestește –
În carte – când de „Rug” vorbește?
În acel loc, Moise a scris,
Ceea ce Dumnezeu i-a zis:
„Sunt Dumnezeul lui Avram,
Isac și Iacov”. Dar voiam
27Să vă mai spun ceva și Eu:
Aflați, însă, că Dumnezeu,
E Dumnezeul viilor
Și nicidecum al morților!
Scriptura, însă, voi n-o știți
Și tare vă mai rătăciți!”
Cea mai mare poruncă
28Un cărturar, ce-a ascultat
Cuvintele ce s-au purtat,
Știind că bine-a zis Iisus –
În tot ceea ce El a spus,
Acolo, Saducheilor –
Se-apropie de-nvățător,
Și-L întrebă: „Spune-mi, știi care
E cea dintâi poruncă, oare?”
29Iisus, ochii, Și-a pironit,
Pe cărturar, căci a voit –
Mai înainte să-i răspundă –
Să poată, gândul, să-i pătrundă.
Apoi, nu după vreme multă,
A zis: „Israele, ascultă!
Al nostru Domn și Dumnezeu,
Singurul Domn va fi, mereu!”,
30Și-apoi, „Pe Domnul”, s-a mai zis
Să Îl iubești, precum e scris,
„Cu inima, cu sufletul,
Precum și cu tot cugetul!”
Aceasta e porunca-ntâi –
Porunca cea de căpătâi.
31A doua, asemănătoare,
Este porunca următoare:
„Aproapele să îți iubești,
Precum tu însuți iubit ești
De către tine, cu ardoare.”
Asta-i porunca cea mai mare.”
32Când a sfârșit, vorba, Iisus,
„Drept ai grăit!” – omul a spus.
„Este un singur Dumnezeu,
Și tot așa va fi mereu;
33Iar a-L iubi cu sufletul,
Cu inima, cu cugetul,
Și a-ți iubi aproapele,
Mai mult e decât jertfele
Și decât arderea de tot –
Eu, cel puțin, așa socot.”
34Iisus văzu că a vorbit
Cu meșteșug, și a rostit:
„Nu ești departe – îți spun Eu –
Măi omule, de Dumnezeu.”
Apoi, nimeni nu I-a mai pus,
Vreo întrebare, lui Iisus.
Al cui fiu este Hristosul?
35Iisus, în Templu, a intrat
Și tot norodul adunat,
Învățătură, a primit.
Apoi, aproape de sfârșit,
Când toți stăteau atenți, Iisus,
O întrebare grea, a pus:
„Cum de zic, oare, cărturarii –
Și-asemenea lor, toți mai marii –
Despre Hristos, că îi e fiu
Lui David? Oare, ei nu știu
36Ceea ce David a rostit,
De Duhul Sfânt, însuflețit?
Iată ce-a spus David, mereu:
„Domnul a zis, Domnului meu:
„Așează-Te la dreapta Mea,
Până atunci când voi putea –
Până când voi găsi o cale,
Dușmani-Ți, sub tălpile Tale,
Să Ți-I așez!” Deci, L-a numit
37Chiar David „Domn”, însuflețit
De Duhul Sfânt. Vă-ntreb acum,
De I-a spus „Domn”, atuncea, cum,
Lui David, El îi este fiu? –
Iată ce aș dori să știu!”
Norodul care-n juru-I sta,
Plin de plăcere-L asculta.
Mustrarea Cărturarilor
38Iisus, noroadelor, vorbea
Și-nvățătură le dădea:
„Feriți-vă de cărturari!” –
Le spunea El. „Ei sunt cei cari,
În haine lungi doar, se îmbracă
Și, plecăciuni, vor să le facă
Mulțimea, când trec prin piețe.
39În sinagogi și la ospețe,
De-s invitați sau de sunt duși,
Pe locurile dintâi, puși,
Doresc să fie. Ei sunt cei
40Care-nghit casa văduvei.
Lungi rugăciuni, ei fac pe stradă,
Numai ca lumea să îi vadă.
Dar toate, au să le plătească:
Mare osândă-au să primească!”
Văduva săracă
41În fața visteriei, sta
Iisus, cu-ai Săi, și se uita,
Cum cei ce-n Templu pătrundeau,
În visterie, bani puneau.
Cei mai mulți bani au fost lăsați
De cei care erau bogați.
42O văduvă veni și ea
Și-apoi, puținul ce-l avea,
Doi bani – întreaga-i avuție,
De-un gologan – în visterie,
43A aruncat. Atunci, Iisus,
Spre ucenici, S-a-ntors și-a spus:
„Văzut-ați voi? Cu-adevărat,
Această văduvă a dat
Mai mult decât au dat toți cei,
Care-au pus bani, ‘naintea ei,
44Căci, din prisosul lor, au dat;
Dar ea, sărmana, a lăsat
Tot ce avea, în visterie,
Deși se zbate-n sărăcie;
Bănuțul care îl avea,
Ca să trăiască-i trebuia.”
Currently Selected:
Marcu 12: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Marcu 12
12
Pilda vierilor
1Când lumea, iar, s-a adunat,
Iisus, cuvântul, a luat
Și-a zis: „Vă spun o pildă dar:
A fost un vrednic gospodar,
Care, o vie, a sădit.
După ce locu-a-mprejmuit,
Un teasc, în mijloc, a săpat
Și-apoi, un turn a ridicat.
Sfârșind munca, iar acea vie,
Dorind, lucrată ca să fie,
Unor vieri a arendat-o
Și, liniștit, el a luat-o
Spre altă țară-n treaba lui;
2Însă, la vremea rodului,
Trimise-un rob, să i se dea,
Partea ce i se cuvenea,
Din roade; dar, când l-au văzut,
3Pe rob, vierii l-au bătut.
Din vie-apoi, l-au alungat
Fără ca partea să-i fi dat.
4Atunci, stăpânu-a trimis iar,
Pe un alt rob la vie, dar,
Și el a fost batjocorit,
Căci, rău, la cap, a fost rănit.
5Alt rob, stăpânul, a trimis,
Însă, pe-acela l-au ucis.
Cu alți robi s-a-ntâmplat la fel.
6Atunci, stăpânu-și zise-n el:
„Ar fi mai bine – gândesc eu –
Să îl trimit, pe fiul meu,
Pentru că el va fi primit,
Cu cinste.” Când l-au întâlnit
7Pe fiu, vieri-au zis: „Priviți!
Moștenitorul e! Veniți
Să îl ucidem, căci apoi,
Moștenitori vom fi doar noi!”
8Ei au făcut precum au zis:
L-au prins pe fiu și l-au ucis,
Iar trupul, i l-au aruncat
Afară-apoi, și au plecat,
Făr’ a gândi la ce-o să fie.
9Atunci, însă, când o să vie
Stăpânul, o să îi omoare.
Va șterge, astfel, de sub soare,
Pe-acei tâlhari, și o să dea –
În urmă – via, altuia.
10Dar, oare, voi n-ați auzit,
Sau în Scriptură, n-ați citit
Faptul acesta, niciodată,
Că „Piatra ce-a fost lepădată
De meșterii zidari, e-adusă
Și-n capul unghiului e pusă,
11Iar lucru-acesta-i așezat
De Domnul, și e minunat”?”
12Când cărturari-au auzit
Aceste vorbe, au voit
Să pună mâna pe Iisus;
Dar L-au lăsat și-apoi, s-au dus,
Înspăimântați, căci se temeau,
De gloatele ce-L însoțeau.
Birul Cezarului
13Furioși că n-au făcut nimic,
Au încercat un șiretlic:
Irodieni și Farisei,
Trimis-au la Iisus, iar ei
Să-ncerce, curse, a-I întinde,
Cu vorbe, ca să-L poată prinde.
14Aceștia-n fața lui Iisus,
Înfățișându-se, au spus:
„Învățătorule, venim,
La Tine, pentru că noi știm,
Că tot ce spui, e-adevărat.
Norodului, i-ai arătat,
Prin adevăr, a Domnului
Cale; la fața omului,
Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat –
De nimenea nu ți-a păsat.
Ne spune așadar, cum vezi
Problema birului? Ce crezi –
Pentru că iată, noi nu știm! –
Se cade, oare, să plătim
Bir, la Cezar? Deci, Tu ce spui?
15Plătim sau nu, Cezarului?”
Fățarnicul lor gând, ascuns,
Iisus, îndată, l-a pătruns,
Și-a întrebat: „De ce veniți,
La Mine, să Mă ispitiți?
Dați-Mi un ban!”, El le-a mai spus,
16Iar ei, în grabă, I-au adus,
Banul cerut. „Ei, ce vedeți?” –
I-a întrebat Iisus. „Spuneți,
Al cui e chipul desenat
Și slova ce s-a încrustat,
Pe banu-acesta? Ale cui?!”
„Toate-s ale Cezarului!” –
17Au răspuns ei. „E-adevărat!
Atuncea, dați ce e de dat
Cezarului, iar Domnului,
Să-I dați ceea ce este-al Lui!” –
Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat,
Și-nvinși, de-acolo, au plecat.
Despre înviere
18Abia plecară Fariseii,
Că și sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere –
Voind să ceară o părere,
De la Iisus. Unul a zis:
19„Învățătorule, ne-a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va
Și o să moară cineva,
Fără să fi avut copii,
Atuncea, fratele său – știi –
Va trebui să se însoare
Cu văduva acelui care
Pierit-a, și să îi ridice
Urmași – căci Moise așa zice.
20Iată, la noi au fost odat’,
Frați, șapte. Primul s-a-nsurat
Și a murit, făr’ a lăsa
Vreun copilaș, în urma sa.
21Atunci, nevasta mortului,
Rămase la fratele lui;
Dar și acesta a murit.
La fel, și-al treilea a pățit.
22Toți au pierit, fără urmași –
N-a avut unul, copilași.
După ce i-a-ngropat pe toți,
Muri femeia. Dacă poți,
23Ne spune: când vor învia,
Cu cine va rămâne ea?
A cărui frate o să fie,
Căci ea, la toți, le-a fost soție?”
24Iisus a zis: „Vă rătăciți.
Scripturile, voi nu le știți,
Nici nu cunoașteți, vă spun Eu,
Puterile lui Dumnezeu.
25Când învierea va veni,
N-au să se-nsoare oamenii,
Și-asemenea îngerilor,
În cerul Domnului, fi-vor.
26Dar pentru că ați pomenit
Despre-nviere, n-ați citit
Ceea ce Moise povestește –
În carte – când de „Rug” vorbește?
În acel loc, Moise a scris,
Ceea ce Dumnezeu i-a zis:
„Sunt Dumnezeul lui Avram,
Isac și Iacov”. Dar voiam
27Să vă mai spun ceva și Eu:
Aflați, însă, că Dumnezeu,
E Dumnezeul viilor
Și nicidecum al morților!
Scriptura, însă, voi n-o știți
Și tare vă mai rătăciți!”
Cea mai mare poruncă
28Un cărturar, ce-a ascultat
Cuvintele ce s-au purtat,
Știind că bine-a zis Iisus –
În tot ceea ce El a spus,
Acolo, Saducheilor –
Se-apropie de-nvățător,
Și-L întrebă: „Spune-mi, știi care
E cea dintâi poruncă, oare?”
29Iisus, ochii, Și-a pironit,
Pe cărturar, căci a voit –
Mai înainte să-i răspundă –
Să poată, gândul, să-i pătrundă.
Apoi, nu după vreme multă,
A zis: „Israele, ascultă!
Al nostru Domn și Dumnezeu,
Singurul Domn va fi, mereu!”,
30Și-apoi, „Pe Domnul”, s-a mai zis
Să Îl iubești, precum e scris,
„Cu inima, cu sufletul,
Precum și cu tot cugetul!”
Aceasta e porunca-ntâi –
Porunca cea de căpătâi.
31A doua, asemănătoare,
Este porunca următoare:
„Aproapele să îți iubești,
Precum tu însuți iubit ești
De către tine, cu ardoare.”
Asta-i porunca cea mai mare.”
32Când a sfârșit, vorba, Iisus,
„Drept ai grăit!” – omul a spus.
„Este un singur Dumnezeu,
Și tot așa va fi mereu;
33Iar a-L iubi cu sufletul,
Cu inima, cu cugetul,
Și a-ți iubi aproapele,
Mai mult e decât jertfele
Și decât arderea de tot –
Eu, cel puțin, așa socot.”
34Iisus văzu că a vorbit
Cu meșteșug, și a rostit:
„Nu ești departe – îți spun Eu –
Măi omule, de Dumnezeu.”
Apoi, nimeni nu I-a mai pus,
Vreo întrebare, lui Iisus.
Al cui fiu este Hristosul?
35Iisus, în Templu, a intrat
Și tot norodul adunat,
Învățătură, a primit.
Apoi, aproape de sfârșit,
Când toți stăteau atenți, Iisus,
O întrebare grea, a pus:
„Cum de zic, oare, cărturarii –
Și-asemenea lor, toți mai marii –
Despre Hristos, că îi e fiu
Lui David? Oare, ei nu știu
36Ceea ce David a rostit,
De Duhul Sfânt, însuflețit?
Iată ce-a spus David, mereu:
„Domnul a zis, Domnului meu:
„Așează-Te la dreapta Mea,
Până atunci când voi putea –
Până când voi găsi o cale,
Dușmani-Ți, sub tălpile Tale,
Să Ți-I așez!” Deci, L-a numit
37Chiar David „Domn”, însuflețit
De Duhul Sfânt. Vă-ntreb acum,
De I-a spus „Domn”, atuncea, cum,
Lui David, El îi este fiu? –
Iată ce aș dori să știu!”
Norodul care-n juru-I sta,
Plin de plăcere-L asculta.
Mustrarea Cărturarilor
38Iisus, noroadelor, vorbea
Și-nvățătură le dădea:
„Feriți-vă de cărturari!” –
Le spunea El. „Ei sunt cei cari,
În haine lungi doar, se îmbracă
Și, plecăciuni, vor să le facă
Mulțimea, când trec prin piețe.
39În sinagogi și la ospețe,
De-s invitați sau de sunt duși,
Pe locurile dintâi, puși,
Doresc să fie. Ei sunt cei
40Care-nghit casa văduvei.
Lungi rugăciuni, ei fac pe stradă,
Numai ca lumea să îi vadă.
Dar toate, au să le plătească:
Mare osândă-au să primească!”
Văduva săracă
41În fața visteriei, sta
Iisus, cu-ai Săi, și se uita,
Cum cei ce-n Templu pătrundeau,
În visterie, bani puneau.
Cei mai mulți bani au fost lăsați
De cei care erau bogați.
42O văduvă veni și ea
Și-apoi, puținul ce-l avea,
Doi bani – întreaga-i avuție,
De-un gologan – în visterie,
43A aruncat. Atunci, Iisus,
Spre ucenici, S-a-ntors și-a spus:
„Văzut-ați voi? Cu-adevărat,
Această văduvă a dat
Mai mult decât au dat toți cei,
Care-au pus bani, ‘naintea ei,
44Căci, din prisosul lor, au dat;
Dar ea, sărmana, a lăsat
Tot ce avea, în visterie,
Deși se zbate-n sărăcie;
Bănuțul care îl avea,
Ca să trăiască-i trebuia.”
Currently Selected:
:
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca