Luca 20
20
Puterea lui Iisus
1Odată, când Iisus vestea,
În Templu, Evanghelia
Și-mpărtășea, norodului,
Cu drag, învățătura Lui,
L-au căutat preoții mari,
Bătrânii și-ai lor cărturari.
2Ajunși, în fața lui Iisus,
Ei L-au chemat și-apoi, I-au spus:
„Cu ce puteri ai săvârșit
Totul? De unde ai primit,
Acea putere? Să ne spui!”
3El le-a vorbit, la rândul Lui:
„Doresc, întâi, la rândul Meu,
Să vă întreb, ceva, și Eu.
4Deci, iată ce am să vă cer:
Botezul lui Ioan, din cer –
Sau, de la oameni – a venit?”
5Ei, între ei, au șușotit:
„Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde,
Va zice: „De-ați știut de unde
Vă vine, de ce n-ați crezut?”
6Acum, cu toții am văzut,
Că lumea l-a crezut proroc,
Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc,
Să spunem, că botezul lui,
Vine din partea omului,
Pentru că gloata asta toată,
Cu pietre, are să ne bată,
Până pierim.” Ei au găsit,
7Că este mult mai nimerit,
La întrebare, a-I răspunde,
Precum că n-au știut, de unde,
E-al lui Ioan botez. Iisus,
8După ce au sfârșit, le-a spus:
„Nu știți! Bine! Atunci, nici Eu
N-am să vă spun, la rândul Meu,
Cu ce putere am făcut
Minunile, ce le-ați văzut!”
Pilda vierilor
9Apoi, norodului, Iisus,
Această pildă, i-a mai spus:
„Un om, o vie, a sădit,
Iar după-aceea, a tocmit
Vieri, căror le-a-ncredințat,
Via-n arendă, și-a plecat
Înspre o țară-ndepărtată,
Lipsind o vreme-ndelungată.
10Însă, la vremea roadelor,
El a trimis, vierilor,
Pe robul său, să i se dea
Partea, ce i se cuvenea,
Din rodul viei. A pornit
Robul, cum i s-a poruncit,
Dar când vierii l-au văzut,
Au tăbărât de l-au bătut
Și îl trimiseră, apoi,
Cu mâna goală, înapoi.
11Atunci, stăpânu-a trimis iar,
Vierilor, pe-un alt rob, dar
Și el a fost batjocorit
Și-apoi, din vie, izgonit.
12Cu-al treilea rob, a fost la fel:
Păți, ca primii doi, și el,
Fiind rănit și-afară dat.
13Când a văzut ce s-a-ntâmplat,
Stăpânul viei s-a gândit:
„Ce să mă fac? Am să trimit,
Acuma, chiar pe fiul meu,
Cel prea iubit, căci – gândesc eu –
Cu cinste, el va fi primit.”
14Dar, când vierii l-au zărit,
Pe fiu, iute, s-au adunat
Și au ținut, îndată, sfat,
Zicând: „Iată dar, că sosește
Cel care, via, moștenește.
Să îl ucidem! Îl lovim,
Iar via, noi o moștenim!”
15Pe fiu, vieri-au tăbărât,
L-au prins și-apoi, l-au omorât.
Acum, stăpânul, ce-a făcut,
Când, aste lucruri, a văzut?
16Pe-acei vieri, el i-a tăiat,
Iar via, altora, le-a dat.”
Când vorbele I-au auzit,
Ei, „Nicidecum!” au și rostit.
17Iisus, însă, și-a ridicat
Privirile, le-a cercetat,
Atent, fețele și-apoi, zise:
„Ce-nseamnă vorbele ce-s scrise:
„Piatra cari fost-a lepădată –
Cea care este aruncată
De meșterii zidari – e-adusă
Și-n capul unghiului, e pusă?
18Zdrobit e cel ce va cădea,
Pe piatră și, de-asemenea;
Cel peste care a picat
Piatra, acela-i spulberat”?”
19Auzind, preoții cei mari,
Precum și ai lor cărturari,
Voiră – chiar în ceasu-acel –
Să pună mâinile, pe El,
Dar, de mulțime, se temeau.
Ei, foarte bine, pricepeau
Că-n pilda ce tocmai s-a spus,
La ei, s-a referit Iisus.
Birul Cezarului
20De-atuncea, ei au încercat
Să Îl pândească, ne-ncetat,
Și mulți iscoditori au pus,
Să stea în preajma lui Iisus.
Aceștia doar se prefăceau
Neprihăniți, și căutau,
Mereu, capcane a-I întinde –
Cu vorbe – ca să-L poată prinde,
Voind – mânați de ura firii –
Să-L dea-n puterea stăpânirii,
Pe mâna dregătorului.
21Astfel, iscoditorii Lui,
Prinzând prilej, grabnic, s-au dus
În fața Sa și-apoi, I-au spus:
„Învățătorule, venim,
La Tine, pentru că noi știm,
Că drept, norodu-ai învățat
Și că, nicicând, n-ai căutat
A privi fața omului,
Ci-l înveți, calea Domnului,
În adevăr. Deci, Tu cum vezi
22Problema birului? Ce crezi?
Cezarului – am vrea să știm –
Se cade, bir, să îi plătim?”
23El le-a știut gândul ascuns,
De-acea, astfel, le-a răspuns:
„De ce-ncercați, vicleni să fiți
Și vreți ca să Mă ispitiți?
24Dați-Mi un ban! Ei, ce vedeți?
Ce e înscris pe el? Spuneți!
Al cui e chipul desenat
Și slova ce s-a încrustat,
Aici, pe fața banului?”
„Toate-s ale Cezarului!” –
Au răspuns ei. „E-adevărat!
25Atuncea, dați – ce e de dat –
Cezarului, iar Domnului,
Să-I dați ceea ce este-al Lui!”
26Astfel, văzând că n-au putut,
Cu vorbe-al prinde, au tăcut
Cu toții și s-au minunat
De-acel răspuns, ce le-a fost dat.
Despre înviere
27Abia sfârșiră Fariseii,
Că și sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere.
S-au dus, deci, la Iisus, spre-ai cere
Părerea, iar unul a zis:
28„Învățătorule, a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va
Și o să moară cineva,
Fără să fi avut copii,
Atuncea, fratele său – știi –
Va trebui să se însoare
Cu văduva acelui care
Murit-a și să îi ridice
Urmași – căci Moise așa zice.
29Au fost dar, șapte frați odat’;
Primul, din ei, s-a însurat,
Dar a murit făr’ a lăsa
Vreun copilaș, în urma sa.
30Astfel, nevasta mortului
Rămase, la fratele lui.
Din lume, când el a plecat,
Feciori – în urmă-i – n-a lăsat.
31Al treilea s-a căsătorit
Cu văduva, dar a murit
Curând, fără copii, și el.
Toți șapte au pățit la fel.
32După ce i-a-ngropat pe toți,
Muri femeia. Dacă poți,
33Ne spune: când vor învia
Toți oamenii, atuncea, ea,
A cărui frate, va să fie,
Căci tuturor, le-a fost soție?”
34Toți așteptau răspunsul Lui;
El zise: „Fiii veacului
Acesta, se căsătoresc.
35Dar cei ce vrednici se găsesc –
Cu parte-n veacul viitor
Și la-nvierea morților –
Nu se mărită, nu se-nsoară,
36Pentru că ei n-au să mai moară.
Ei precum îngeri-au să fie.
Ai Domnului fii, pe vecie,
Sunt ei, căci toți acești copii,
Vor fi ai învierii fii.
37Dar, de-acel fapt, că morți-nvie,
Chiar Moise-n a lui carte, scrie,
Unde, de „Rug”, el ne vorbește
Și când, pe Domnul, Îl numește
Drept „al lui Avram Dumnezeu,
Al lui Isac și Iacov”. Eu
38Vreau să vă spun, acum, ceva:
Să nu gândească cineva
Că Dumnezeu e-al morților.
El este Domnul viilor,
Căci toți sunt vii, în fața Lui.”
39Din cei, ce-n jurul Domnului
Iisus Hristos, s-au adunat,
Mulți cărturari au cuvântat:
„Învățătorule-ai vorbit,
În felul cel mai potrivit.”
40Apoi, nimeni nu i-a mai pus,
Vreo întrebare, lui Iisus.
Al cui fiu este Hristosul?
41Iisus a zis: „Aș vrea să știu,
De ce, că-I al lui David Fiu,
Despre Hristos, se povestește?
42Căci însuși David ne vorbește,
Prin Cartea Psalmilor, mereu:
„Domnul a zis, Domnului meu:
„Așază-Te, la dreapta Mea,
43Până atunci, când voi putea –
Până când voi găsi o cale –
Dușmani-Ți, sub tălpile Tale,
Să Ți-i așez.” Vă-ntreb, acum:
44De I-a spus „Domn” atuncea cum
El este al lui David Fiu?
Aceasta aș dori să știu!”
Cărturarii mustrați de Iisus
45Atunci, pentru norod, Iisus –
Și pentru ucenici – a spus:
46„Păziți-vă de cărturari,
Pentru că ei sunt acei cari,
Doar haine lungi, vor să îmbrace
Și, plecăciuni, vor a le face
Mulțimea, când trec prin piețe.
Mereu, le place – la ospețe
Și-n sinagogi – să fie duși
Și doar în față a fi puși;
47Tot cărturarii sunt acei
Care-nghit casa văduvei;
De-ai lumii ochi, lungi rugăciuni,
Rostesc, voind să pară buni.
Vă spun dar, că a lor osândă
E mare, și că stă la pândă.”
S'ha seleccionat:
Luca 20: BIV2014
Subratllat
Comparteix
Copia
Vols que els teus subratllats es desin a tots els teus dispositius? Registra't o inicia sessió
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Luca 20
20
Puterea lui Iisus
1Odată, când Iisus vestea,
În Templu, Evanghelia
Și-mpărtășea, norodului,
Cu drag, învățătura Lui,
L-au căutat preoții mari,
Bătrânii și-ai lor cărturari.
2Ajunși, în fața lui Iisus,
Ei L-au chemat și-apoi, I-au spus:
„Cu ce puteri ai săvârșit
Totul? De unde ai primit,
Acea putere? Să ne spui!”
3El le-a vorbit, la rândul Lui:
„Doresc, întâi, la rândul Meu,
Să vă întreb, ceva, și Eu.
4Deci, iată ce am să vă cer:
Botezul lui Ioan, din cer –
Sau, de la oameni – a venit?”
5Ei, între ei, au șușotit:
„Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde,
Va zice: „De-ați știut de unde
Vă vine, de ce n-ați crezut?”
6Acum, cu toții am văzut,
Că lumea l-a crezut proroc,
Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc,
Să spunem, că botezul lui,
Vine din partea omului,
Pentru că gloata asta toată,
Cu pietre, are să ne bată,
Până pierim.” Ei au găsit,
7Că este mult mai nimerit,
La întrebare, a-I răspunde,
Precum că n-au știut, de unde,
E-al lui Ioan botez. Iisus,
8După ce au sfârșit, le-a spus:
„Nu știți! Bine! Atunci, nici Eu
N-am să vă spun, la rândul Meu,
Cu ce putere am făcut
Minunile, ce le-ați văzut!”
Pilda vierilor
9Apoi, norodului, Iisus,
Această pildă, i-a mai spus:
„Un om, o vie, a sădit,
Iar după-aceea, a tocmit
Vieri, căror le-a-ncredințat,
Via-n arendă, și-a plecat
Înspre o țară-ndepărtată,
Lipsind o vreme-ndelungată.
10Însă, la vremea roadelor,
El a trimis, vierilor,
Pe robul său, să i se dea
Partea, ce i se cuvenea,
Din rodul viei. A pornit
Robul, cum i s-a poruncit,
Dar când vierii l-au văzut,
Au tăbărât de l-au bătut
Și îl trimiseră, apoi,
Cu mâna goală, înapoi.
11Atunci, stăpânu-a trimis iar,
Vierilor, pe-un alt rob, dar
Și el a fost batjocorit
Și-apoi, din vie, izgonit.
12Cu-al treilea rob, a fost la fel:
Păți, ca primii doi, și el,
Fiind rănit și-afară dat.
13Când a văzut ce s-a-ntâmplat,
Stăpânul viei s-a gândit:
„Ce să mă fac? Am să trimit,
Acuma, chiar pe fiul meu,
Cel prea iubit, căci – gândesc eu –
Cu cinste, el va fi primit.”
14Dar, când vierii l-au zărit,
Pe fiu, iute, s-au adunat
Și au ținut, îndată, sfat,
Zicând: „Iată dar, că sosește
Cel care, via, moștenește.
Să îl ucidem! Îl lovim,
Iar via, noi o moștenim!”
15Pe fiu, vieri-au tăbărât,
L-au prins și-apoi, l-au omorât.
Acum, stăpânul, ce-a făcut,
Când, aste lucruri, a văzut?
16Pe-acei vieri, el i-a tăiat,
Iar via, altora, le-a dat.”
Când vorbele I-au auzit,
Ei, „Nicidecum!” au și rostit.
17Iisus, însă, și-a ridicat
Privirile, le-a cercetat,
Atent, fețele și-apoi, zise:
„Ce-nseamnă vorbele ce-s scrise:
„Piatra cari fost-a lepădată –
Cea care este aruncată
De meșterii zidari – e-adusă
Și-n capul unghiului, e pusă?
18Zdrobit e cel ce va cădea,
Pe piatră și, de-asemenea;
Cel peste care a picat
Piatra, acela-i spulberat”?”
19Auzind, preoții cei mari,
Precum și ai lor cărturari,
Voiră – chiar în ceasu-acel –
Să pună mâinile, pe El,
Dar, de mulțime, se temeau.
Ei, foarte bine, pricepeau
Că-n pilda ce tocmai s-a spus,
La ei, s-a referit Iisus.
Birul Cezarului
20De-atuncea, ei au încercat
Să Îl pândească, ne-ncetat,
Și mulți iscoditori au pus,
Să stea în preajma lui Iisus.
Aceștia doar se prefăceau
Neprihăniți, și căutau,
Mereu, capcane a-I întinde –
Cu vorbe – ca să-L poată prinde,
Voind – mânați de ura firii –
Să-L dea-n puterea stăpânirii,
Pe mâna dregătorului.
21Astfel, iscoditorii Lui,
Prinzând prilej, grabnic, s-au dus
În fața Sa și-apoi, I-au spus:
„Învățătorule, venim,
La Tine, pentru că noi știm,
Că drept, norodu-ai învățat
Și că, nicicând, n-ai căutat
A privi fața omului,
Ci-l înveți, calea Domnului,
În adevăr. Deci, Tu cum vezi
22Problema birului? Ce crezi?
Cezarului – am vrea să știm –
Se cade, bir, să îi plătim?”
23El le-a știut gândul ascuns,
De-acea, astfel, le-a răspuns:
„De ce-ncercați, vicleni să fiți
Și vreți ca să Mă ispitiți?
24Dați-Mi un ban! Ei, ce vedeți?
Ce e înscris pe el? Spuneți!
Al cui e chipul desenat
Și slova ce s-a încrustat,
Aici, pe fața banului?”
„Toate-s ale Cezarului!” –
Au răspuns ei. „E-adevărat!
25Atuncea, dați – ce e de dat –
Cezarului, iar Domnului,
Să-I dați ceea ce este-al Lui!”
26Astfel, văzând că n-au putut,
Cu vorbe-al prinde, au tăcut
Cu toții și s-au minunat
De-acel răspuns, ce le-a fost dat.
Despre înviere
27Abia sfârșiră Fariseii,
Că și sosiră Saducheii –
Cei cari nu cred în înviere.
S-au dus, deci, la Iisus, spre-ai cere
Părerea, iar unul a zis:
28„Învățătorule, a scris
Moise, că de-ntâmpla-se-va
Și o să moară cineva,
Fără să fi avut copii,
Atuncea, fratele său – știi –
Va trebui să se însoare
Cu văduva acelui care
Murit-a și să îi ridice
Urmași – căci Moise așa zice.
29Au fost dar, șapte frați odat’;
Primul, din ei, s-a însurat,
Dar a murit făr’ a lăsa
Vreun copilaș, în urma sa.
30Astfel, nevasta mortului
Rămase, la fratele lui.
Din lume, când el a plecat,
Feciori – în urmă-i – n-a lăsat.
31Al treilea s-a căsătorit
Cu văduva, dar a murit
Curând, fără copii, și el.
Toți șapte au pățit la fel.
32După ce i-a-ngropat pe toți,
Muri femeia. Dacă poți,
33Ne spune: când vor învia
Toți oamenii, atuncea, ea,
A cărui frate, va să fie,
Căci tuturor, le-a fost soție?”
34Toți așteptau răspunsul Lui;
El zise: „Fiii veacului
Acesta, se căsătoresc.
35Dar cei ce vrednici se găsesc –
Cu parte-n veacul viitor
Și la-nvierea morților –
Nu se mărită, nu se-nsoară,
36Pentru că ei n-au să mai moară.
Ei precum îngeri-au să fie.
Ai Domnului fii, pe vecie,
Sunt ei, căci toți acești copii,
Vor fi ai învierii fii.
37Dar, de-acel fapt, că morți-nvie,
Chiar Moise-n a lui carte, scrie,
Unde, de „Rug”, el ne vorbește
Și când, pe Domnul, Îl numește
Drept „al lui Avram Dumnezeu,
Al lui Isac și Iacov”. Eu
38Vreau să vă spun, acum, ceva:
Să nu gândească cineva
Că Dumnezeu e-al morților.
El este Domnul viilor,
Căci toți sunt vii, în fața Lui.”
39Din cei, ce-n jurul Domnului
Iisus Hristos, s-au adunat,
Mulți cărturari au cuvântat:
„Învățătorule-ai vorbit,
În felul cel mai potrivit.”
40Apoi, nimeni nu i-a mai pus,
Vreo întrebare, lui Iisus.
Al cui fiu este Hristosul?
41Iisus a zis: „Aș vrea să știu,
De ce, că-I al lui David Fiu,
Despre Hristos, se povestește?
42Căci însuși David ne vorbește,
Prin Cartea Psalmilor, mereu:
„Domnul a zis, Domnului meu:
„Așază-Te, la dreapta Mea,
43Până atunci, când voi putea –
Până când voi găsi o cale –
Dușmani-Ți, sub tălpile Tale,
Să Ți-i așez.” Vă-ntreb, acum:
44De I-a spus „Domn” atuncea cum
El este al lui David Fiu?
Aceasta aș dori să știu!”
Cărturarii mustrați de Iisus
45Atunci, pentru norod, Iisus –
Și pentru ucenici – a spus:
46„Păziți-vă de cărturari,
Pentru că ei sunt acei cari,
Doar haine lungi, vor să îmbrace
Și, plecăciuni, vor a le face
Mulțimea, când trec prin piețe.
Mereu, le place – la ospețe
Și-n sinagogi – să fie duși
Și doar în față a fi puși;
47Tot cărturarii sunt acei
Care-nghit casa văduvei;
De-ai lumii ochi, lungi rugăciuni,
Rostesc, voind să pară buni.
Vă spun dar, că a lor osândă
E mare, și că stă la pândă.”
S'ha seleccionat:
:
Subratllat
Comparteix
Copia
Vols que els teus subratllats es desin a tots els teus dispositius? Registra't o inicia sessió
Copyright © 2014 Ioan Ciorca