Versete biblice populare din Apocalipsa 13

Partajează

Atenți să fiți, căci aici – iată – Înțelepciunea e aflată. Cel care este priceput, Să-ncerce – numărul avut, De fiară – să îl socotească. Atunci când are să-l găsească, Va ști că numărul acel, Număr de om se-arată el. Iar numărul ce îl purtase, E șase sute șaizeci’șase.”

Când au văzut a ei urgie, Locuitorii care sânt Pe fața-ntregului pământ, Îndată i s-au închinat. În al lor număr au intrat Numai acei oameni anume, Cari nu-și aveau scris al lor nume, În cartea vieții – carte care, În stăpânirea Lui o are De când pământul s-a-ntrupat, Mielul, cari fost-a junghiat.

Ea a-ncercat să îi silească – Pe toți apoi – ca să primească Un semn ce fost-a așezat Pe frunte, sau era purtat Pe mâna dreaptă. Negreșit, Semnul acela l-au primit Toți oamenii: și mici și mari, Bogați, săraci, robi, sau cei cari, Drept oameni liberi se găseau. Aceia care nu aveau Semnul, pe mâini sau frunți făcut, Să vândă, nu au mai putut Și-asemeni, nici de cumpărat Ceva, n-au mai putut, vreodat’. Semnul acela cuprindea Numele fiarei, sau avea Numărul numelui pe care, Numai această fiară-l are.

Cel care-i duce în robie Pe alții, trebuie să știe, Că are a păți la fel – Adică rob va fi și el. Cel cari, cu sabia, omoară, De sabie are să moară. Aici este răbdarea care Poporul sfinților o are, Și-aici este credința lor – Credința dată sfinților.

„În urmă, pe nisipul mării, Ședeam, privind în largul zării. Deodat’, din mare, am văzut, O fiară, cum a apărut, Cari, șapte capete, avea. A mai avut, de-asemenea, Și zece coarne așezate, Pe capete; încununate, Fuseseră coarnele-acele; Zece cununi aveau pe ele, Iar după cum am observat, Erau cununi de împărat. Nume de hulă a avut, Pe capete. Cum am văzut

Fiara – așa cum am văzut – Război, cu sfinții, a făcut, Și a ajuns ca, la sfârșit, Pe-aceștia să-i fi biruit. În felu-acesta, stăpânire A pus, peste întreaga fire, Pe orice neam, pe-orice popor, Indiferent de limba lor, Indiferent de seminție.

Oamenii, semnele-i, vedeau Și astfel, amăgiți erau De toate câte le-au văzut, Că-n a lor față, le-a făcut. Ea, oamenilor, le-a vorbit Și le-a cerut ca, negreșit, Fiarei aceea ce avea O rană mare, ce părea Că moartea-i va aduce-ndată – Rană ce fost-a vindecată – Să-i facă o icoană mare, Căreia să îi dea suflare Și să o facă să vorbească, Căci trebuia să reușească Să îi omoare, negreșit, Pe cei ce s-ar fi-mpotrivit, Iar să se-nchine, n-ar fi vrut, Icoanei, care s-a făcut.

Fiara – un leopard părea. Labele care le avea, De urs a fi, mi s-au părut; Iar gura – cum am priceput – Părea asemeni leului. Balaurul, puterea lui Și al său scaun de domnie, A hotărât ca să îi fie Lăsate fiarei, de îndată. Fiarei, apoi, i-a mai fost dată O stăpânire foarte mare.

Fiara, o gură, a primit, Cu care mari hule-a rostit. A mai primit putere mare, Spre a lucra cu-nverșunare, Căci patruzeci și două sânt Lunile sale, pe pământ, Ca slujba să și-o împlinească.

Unul din capetele care Le avea ea, părea rănit, Gata de moarte-a fi lovit. Dar rana i s-a vindecat Și-ntreg pământul s-a mirat.

Apoi, când iarăși am privit, O altă fiară am zărit, Că, din pământ, a apărut Și două coarne a avut, Pe al ei cap. Coarnele-acele, De miel păreau să fi fost ele. Însă atunci când a vorbit – Balaur – ea s-a dovedit. În tot ceea ce făptuia, Puterea fiarei se vădea, Cari fost-a înaintea ei. Ea a făcut ca toți acei Cari, pe pământ, au locuit, Să se închine, negreșit, Fiarei dintâi, care avea O rană mare, ce părea Că moartea-i va aduce-ndată, Rană ce fost-a vindecată.