În luna Nisan, în al douăzecilea an al guvernării regelui Artaxerxes, în timp ce vinul fusese pus în fața lui, am luat din el și l-am servit. Nu mai fusesem trist niciodată de când slujeam înaintea regelui. El mi-a zis: „De ce ai fața atât de tristă? Constat că (totuși) nu ești bolnav. Deci nu poate fi decât o întristare care provine din inimă!” Atunci mi-a fost foarte frică; și i-am răspuns regelui: „Să trăiască regele pentru totdeauna! Cum să nu am fața tristă, când orașul unde sunt mormintele strămoșilor mei, este în ruine, iar porțile lui au fost distruse de foc?!” Regele m-a întrebat: „Ce dorești să fac pentru tine?” Atunci m-am rugat Dumnezeului cerului; și i-am zis regelui: „Dacă regele consideră că este posibil și dacă slujitorul tău este agreat, permite-mi să merg până în teritoriul numit Iuda, în care există orașul unde sunt mormintele strămoșilor mei, ca să îl reconstruiesc.” În timp ce regina era lângă el, regele m-a întrebat: „Cât va dura călătoria ta și când te vei întoarce?” Am stabilit o dată; iar regele a fost binevoitor și mi-a permis să plec. I-am mai zis regelui: „Dacă regele consideră că este cazul, aș vrea să mi se dea scrisori adresate guvernatorilor provinciei de dincolo de râu – ca să îmi permită să trec atunci când voi ajunge în teritoriul numit Iuda. Aș mai vrea o scrisoare adresată lui Asaf – paznicul pădurii regelui – ca să îmi dea lemne să fac grinzi pentru porțile fortăreței de lângă Templu, pentru zidul orașului și pentru casa în care voi locui.” Regele mi-a dat tot ce am cerut – pentru că eram susținut de mâna bună a Dumnezeului meu. Am ajuns la guvernatorii provinciei de dincolo de râu; și le-am dat scrisorile regelui. Regele trimisese împreună cu mine niște conducători de armată și niște călăreți. Când horonitul Sanbalat și slujitorul amonit numit Tobia au auzit acest lucru, au fost foarte deranjați pentru că venise cineva să lucreze pentru binele israelienilor. Când am ajuns la Ierusalim, ne-am odihnit acolo trei zile. Apoi m-am trezit noaptea și am luat cu mine câțiva oameni – fără să spun nimănui ce mi-a pus Dumnezeu în inimă să fac la Ierusalim. Nu am luat cu mine niciun alt animal, cu excepția celui pe care mergeam călare. Am plecat noaptea, trecând de „Poarta Văii”. M-am deplasat spre „Izvorul Dragonului” și spre „Poarta Gunoiului”. M-am uitat cu atenție la zidurile Ierusalimului care fuseseră dărâmate. Am privit și la porțile orașului care erau distruse de foc. Când am vrut să trec prin „Poarta Izvorului” și să merg spre „Lacul Regelui”, nu a fost suficient spațiu (de trecere) pentru animalul pe care călăream. Am trecut apoi prin vale, am urcat – în timp ce era tot noapte – și m-am uitat cu atenție la zid. Apoi am reintrat pe „Poarta Văii”; și astfel m-am întors. Administratorii nu știau nici unde am fost, nici ce am făcut acolo. Până atunci nu le spusesem nimic nici iudeilor, nici preoților, nici celor care aveau o situație materială bună, nici leviților, nici administratorilor și nici celorlalți slujitori. Apoi le-am zis: „Vedeți starea dezastruoasă în care suntem! Ierusalimul este în ruine, iar porțile lui sunt distruse de foc. Haideți să reconstruim zidul Ierusalimului – ca să nu ne mai fie rușine (în fața celorlalte popoare)!” Apoi le-am povestit cât de mare a fost bunătatea Dumnezeului meu și mâna Lui față de mine. Le-am relatat și cuvintele pe care mi le-a spus regele. Atunci ei au zis: „Să mergem să construim!” Și astfel, s-au încurajat pentru realizarea acestei lucrări bune. Când horonitul Sanbalat împreună cu slujitorul amonit numit Tobia și cu arabul Gheșem au aflat despre acest lucru, ne-au ridiculizat și ne-au desconsiderat, zicând: „Ce faceți voi acolo? Vă revoltați împotriva regelui?” Eu le-am răspuns: „Dumnezeul cerului ne va ajuta să reușim! Noi – slujitorii Lui – vom începe să reconstruim. Dar voi nu aveți nici moștenire, nici drepturi și nici vreo altă dovadă că aparțineți Ierusalimului.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
