Mica ajunse la-mpărat
Și-atunci Ahab l-a întrebat:
„În Galaad, să ne urcăm –
Ramotul să-l eliberăm –
Sau să mă las? Cum e mai bine?
Mica a spus: „Domnu-i cu tine
Și iată, a găsit cu cale,
Să îl dea pradă, mâinii tale.”
Când auzi al său răspuns,
De-un gând Ahab a fost pătruns
Și zise: „Oare-acest cuvânt
A fost rostit de Domnul Sfânt?
Mă îndoiesc. De-aceea spun:
De câte ori vrei să te pun,
Să juri, pe Numele Cel Sfânt
Al Domnului, că ăst cuvânt
Ce l-ai rostit e-adevărat?”
Mica, atunci, a cuvântat:
„Iată că văd al tău popor,
Ca turma fără de păstor.
Îl văd, pe munte, risipit,
Iar Domnul, astfel, a vorbit:
„Nu au stăpân oameni-acei.
Acasă, să se-ntoarcă ei.”
Al lui Israel împărat
L-a întrebat, pe Iosafat:
„Dar oare nu-ți spusesem eu,
Precum că Mica, tot mereu,
Numai de rău îmi prorocește?
Nimica bun nu îmi vestește!”
Mica s-a-ntors către-mpărat,
Și-n acest fel a cuvântat:
„Ascultă ce a glăsuit
Domnul, atunci când a vorbit.
Pe Dumnezeu, eu L-am văzut,
Pe al Său jilț când a șezut,
Având oștirea cerului,
La dreapta și la stânga Lui.
Domnul, în juru-I, S-a uitat
Și-n urmă El a cuvântat:
„Cine are să-l amăgească,
Pe-Ahab, ca el să se pornească
Înspre Ramotul cel pe care
Țara din Galaad îl are?
Acolo, trebuie să piară!
Cine-l va duce-n acea țară?”
Un duh, atunci, s-a-nfățișat
La Domnul și a cuvântat:
Iată că eu am să găsesc
O cale, să îl amăgesc.”
„Dar cum vei face?” – a voit
Domnul să știe, negreșit.
„Am să mă fac duh de minciună
Și-ai săi proroci, toți, au să-i spună
Ca să se ducă la Ramot.
În felu-acesta, eu socot
Cum că Ahab are să piară.”
„Așa să faci! Ieși dar, afară,
Și fă precum ai cuvântat” –
Îi zise Domnul – „de îndat’!”
Duh de minciună, Domnu-a pus,
În toți prorocii – cum a spus –
Căci lucruri rele-a pregătit
Pentru Ahab, cum l-a vestit.”
Când Zedechia-a auzit
Aceste vorbe, a venit
La Mica și, plin de necaz,
L-a pălmuit peste obraz.
În urmă, el a glăsuit:
„Spune-mi, pe unde a ieșit
Duhul lui Dumnezeu, din mine,
Ca să vorbească-apoi, cu tine?”
Mica răspunse: „Ai să vezi
Și-al meu cuvânt ai să îl crezi,
În ziua-n care-nspăimântat,
Să te ascunzi, vei fi cătat.”
Furios, Ahab – atunci – a zis:
„Mica, voiesc să fie-nchis!
Să-l duceți la Amon – cel care,
Peste cetate e mai mare –
Și la Ioas – la dregător –
Acela care e fecior
Al împăratului. Plecați
Și pe-a lor mână să îl dați!
Ei să-l arunce-n închisoare,
Să nu mai vadă-al zilei soare.
Cu pâine, numai, să-l hrănească
Și apă doar să-i dăruiască,
Până atunci când, înapoi,
Biruitori veni-vom noi.”
„Dacă, în pace ai să vii” –
Răspunse Mica – „vreau să știi
Că Domnul n-a vorbit prin mine!
Luați popoare, seama, bine!” –
Mai zise el, când a sfârșit –
„La ceea ce s-a prorocit!”
Al lui Israel împărat
Și cel în Iuda-ncoronat
S-au dus pân’ la Ramotul care
Țara lui Galaad îl are.
Ahab i-a zis lui Iosafat:
„De luptă, fi-voi îmbrăcat,
Ca să iau parte la război.
Tu să rămâi mai înapoi
Și-n hainele împărătești
Va trebui să te gătești.”
Ahab, îndată, s-a schimbat
Și-n luptă, el s-a avântat.
Mai marele cârmuitor
Al oștii Sirienilor,
Pentru războaie mai avea
Mulți căpitani alăturea,
Iar cei ce, care, conduceau –
De toți – treizeci și doi erau.
Pe toți, la sine, i-a chemat
Mai marele și-a cuvântat:
„În luptă, când o să intrați,
Grijă s-aveți să-l căutați
Pe împăratul cel pe care
Neamul lui Israel îl are.”
Nu vă luptați nici cu cei cari
Sunt mici și nici cu-aceia mari.
Să vă luptați doar cu acel
Care-i mai mare-n Israel!”
Cei care căpitani erau
Și carele le conduceau,
Când l-au văzut pe Iosafat
În hainele de împărat,
În felu-acesta au gândit:
„El e-mpăratul, negreșit.
Mai mare decât este el,
Nu-i altul, peste Israel.”
Încet, ei s-au apropiat,
Spre a-l lovi pe Iosafat.
Dar Iosafat, când i-a zărit,
A scos un țipăt și-a fugit.
Cei care căpitani erau
Și carele le conduceau,
Au priceput că nu e el,
Mai mare, peste Israel,
Și-atunci, în pace l-au lăsat.
Un om, arcul, și-a încordat,
Trăgând cu el, la întâmplare,
În vălmășagu-acela mare.
Din arc, săgeata a țâșnit
Și pe Ahab ea l-a lovit,
La-ncheietura cea pe care
Platoșa-mpărătească-o are.
Către cel care i-a condus
Carul atunci, Ahab a spus:
„Mă scoate-afară, negreșit,
Căci iată că sunt greu rănit!”
Războiul a continuat,
În urmă, mai înverșunat.
Ahab, rănit, a stat apoi –
În carul său pentru război –
În fața Sirienilor.
Drept s-a ținut, ‘naintea lor,
Până când seara a venit
Și-abia atuncea a murit.
Sângele care-i șiroia,
Din rană, carul, îi umplea.
Când soarele a scăpătat,
Prin tabără s-a tot strigat:
„Să se întoarcă fiecare,
Acum, la casa ce o are,
Căci împăratul a murit!”
Când astă veste-au auzit
Oștenii, în Samaria,
Se-ntoarseră. De-asemenea,
Ei l-au luat pe împărat
Și-n urmă, l-au înmormântat
În a Samariei cetate.
Când au sfârșit acestea toate,
Au dus caru-mpăratului,
Să-l spele-n apa iazului.
Sângele care s-a prelins,
A fost, de câini – atuncea – lins,
Iar curvele s-au adunat,
La iaz și-n apă s-au scăldat,
După cuvântul Domnului,
Rostit contra-mpăratului.
Dar toate câte le-a făcut
Ahab, oare nu s-au trecut
În cărțile Cronicilor
Ce sunt ale-mpăraților
Cari au domnit în Israel?
Nu scrie oare, despre el,
Cum că cetăți multe-a zidit
Și că apoi a construit
O casă, cum nu s-a văzut,
Care, din fildeș, s-a făcut?
Ahab a fost adăugat
Părinților săi. L-a urmat
Al său fecior, care-a venit
Și-n Israel a stăpânit.
Nou-mpărat care domnea,
Era chemat Ahazia.
Fiul lui Asa – Iosafat –
A fost, în Iuda, împărat.
De patru ani, Ahab ședea
În Israel și-mpărățea,
Când la domnie a venit
Și peste Iuda a domnit
Fiul lui Asa, Iosafat.
Când a fost uns ca împărat,
Treizeci și cinci de ani făcuse.
El, douăzeci și cinci, șezuse
Ca domn, chiar în cetatea care,
Ierusalim, drept nume are.
Azuba fost-a a lui mamă,
Iar tatăl ei, Șihi, se cheamă.
În toată viața, Iosafat,
Pe al său tată l-a urmat
Și tot mereu el a făcut,
Ce-I era Domnului plăcut.
Totuși, ‘nălțimile aflate
În țară, au mai fost păstrate.
Poporu-n vremea lui s-a dus,
Pe înălțimi și a adus
Tămâia care se ardea
Și jertfele, de-asemenea.
Cât Iosafat a-mpărățit,
În pace el a viețuit
Cu cel care era-mpărat,
Peste Israel așezat.
Dar toate câte-au fost făcute
De Iosafat, nu sunt trecute
În cărțile Cronicilor
Ce sunt ale-mpăraților
Cari peste Iuda au domnit?
Din țară, el i-a izgonit
Pe sodomiții ce-au scăpat
Din vremea-n care, împărat,
Fusese Asa, tatăl lui.
În muntele Edomului,
Nu se afla vreun domnitor,
Ci cârmuia un dregător.
La Tars, corăbii s-au făcut,
Cu care Iosafat a vrut,
Pân’ la Ofir, ca să se ducă,
De unde, aur, să aducă.
La Ețion-Gheber apoi,
Corăbiile cele noi
S-au sfărâmat și n-a putut
S-aducă aur, cum a vrut.
Atunci, Ahazia – cel care,
Părinte, pe Ahab, îl are –
Când auzi ce s-a-ntâmplat,
Îl întrebă pe Iosafat:
„Nu vrei ca slujitorii mei
Să-i însoțească pe acei
Ce sunt în slujba ta și cari
Sunt pe corăbii marinari?”
Dar Iosafat nu s-a-nvoit.
În urmă, când a adormit,
A fost și el adăugat
La neamul său și îngropat
Chiar în cetatea cea pe care,
David, al său părinte-o are.
Apoi, în Iuda, a venit
Ioram – al său fiu – și-a domnit.
Ahazia – acela care,
Părinte, pe Ahab, îl are –
A-mpărățit, în Israel.
Cetatea-n cari șezuse el,
Chemată e, Samaria.
Doi ani, el a domnit, în ea.
Șaptesprezece ani s-au dus,
De când în Iuda a fost pus,
Fiul lui Asa – Iosafat –
Când ajunsese împărat
Ahazia, în Israel.
La fel ca tatăl său, și el,
Doar lucruri rele a făcut,
Iar Domnului nu i-a plăcut.
A mers pe-a tatălui său cale,
Precum și pe a mamei sale.
De-asemenea, el a urmat
Calea pe care a călcat
Ieroboam – acela care,
Părinte, pe Nabot, îl are –
Și în păcate – după el –
A tras întregul Israel.
Pe Bal, mereu, el l-a urmat
Și-n fața lui s-a închinat,
Stârnind mânia Domnului,
Cum a făcut și tatăl lui.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
