2 Samuel 6
6
Chivotul la Obed-Edom
1David a adunat la el,
Pe cei aleși, din Israel.
Treizeci de mii se dovedeau
Oameni-aceștia că erau.
2Când toți, la sine, au venit,
Spre Bale-Iuda a pornit
David, cu ei, ca să se ducă
Și de acolo să aducă,
Grabnic, chivotul Domnului,
Pentru că Sfântul Nume-al Lui,
În fața sa era chemat,
Iar Domnul este așezat
În cercul Heruvimilor,
Fiind Domn al oștirilor.
3Chivotul, ei, când l-au luat,
Într-un car nou l-au așezat.
Abinadab fusese cel
Care-a avut grijă de el.
Chivotu-n casa lui a stat,
Și pe un deal ea s-a aflat.
Cei care caru-l cârmuiau,
Uza și Ahio erau.
4Lângă chivotul Domnului,
Uza mergea. În fața lui,
Sta Ahio, iar după el,
5David și-ntregul Israel –
Cântându-I Domnului – mergeau,
Iar instrumentele erau
Din lemn de chiparos făcute.
Cântau cu harfe și-alăute,
Cu fluiere și cu țambale
Și cu timpane, pe-a lor cale.
6Când tot alaiul a sosit
În locul care s-a numit
„Câmpia lui Nacon”, de-odat’,
Carul cu boi s-a legănat.
Uza, atuncea, a întins
Mâna în grabă și a prins
Chivotul, ca să-l sprijinească,
Iar boii să nu îl trântească.
7Dar Dumnezeu, când l-a zărit,
S-a mâniat și l-a lovit
Pe Uza, pentru-al său păcat.
Îndată, jos, el a picat –
Lângă chivotul Domnului –
Și a murit în fața lui.
8Văzând ceea ce s-a-ntâmplat,
David, adânc, s-a întristat
Căci Dumnezeu l-a pedepsit,
Pe Uza, care a murit
Rupt în bucăți, în locu-acel.
„Pereț-Uza”, atuncea, el,
Drept nume, locului, i-a pus,
Sau „Ruperea lui Uza”, spus.
9După tot ce s-a petrecut,
David – de Domnul – s-a temut
Și a-ntrebat speriat: „Cum vine,
Chivotul Domnului, la mine?
Cum intră el, cum va putea,
Să șeadă-apoi, în casa mea?”
10N-a vrut ca, în cetatea lui,
Să ia chivotul Domnului,
Și astfel, el l-a dus la Gat.
Obed-Edom, era chemat
Omul cel care a primit
Chivotul și l-a găzduit.
11Trei luni, chivotul Domnului
A poposit în casa lui,
Iar pe Obed-Edom, din Gat,
Domnul l-a binecuvântat
Apoi, cu toată casa lui,
Din pricina chivotului.
Aducerea chivotului la Ierusalim
12David a prins, iute, de veste,
De toate lucrurile-aceste,
Căci slugile l-au înștiințat:
„Domnul l-a binecuvântat
Pe-Obed-Edom și casa lui,
Din pricina chivotului.”
În mare grabă, a pornit,
Să ia chivotul. L-a suit –
În urmă – în cetatea lui,
Fiind, de-a lungul drumului,
De-ntregul său popor urmat,
Care scotea, neîncetat,
Tari strigăte de veselie,
Cuprins de-o mare bucurie.
13Atunci când David a văzut
Că șase pași doar au făcut
Oamenii care au cărat
Chivotul, un semnal le-a dat,
Și tot convoiul s-a oprit.
Un bou, acolo, au jertfit
Și un vițel – în fața lui –
Pentru cinstirea Domnului.
14David, apoi, a îmbrăcat
Efodul cel din in lucrat,
Jucând din răsputeri, mereu,
Pentru-al său Domn și Dumnezeu.
15În felu-acesta, au suit
Chivotul și l-au însoțit
Cu trâmbițe, cu veselie
Și chiote de bucurie.
16Chiar când chivotul Domnului
Pătrunse în cetatea lui,
Mical, acasă, se găsea
Și pe fereastră, ea privea.
Când l-a zărit pe împărat,
Lângă chivot, cum a jucat,
În inimă a și simțit
Cum că dispreț i-a încolțit,
Față de el. David a dus
17Chivotul și-ntr-un cort l-a pus,
Pe care-anume l-a-nălțat
Spre-a fi chivotul așezat.
Arderi de tot – când a sfârșit –
Lui Dumnezeu I-a dăruit,
Precum și daruri, cu menire
De jertfe pentru mulțumire.
18Apoi, a binecuvântat
Întreg poporul adunat,
În Numele Domnului lor,
Al Domnului oștirilor.
19La toți, în urmă, a-mpărțit
Câte o pâine. Negreșit,
A dat și o bucată mare,
De carne, pentru fiecare.
O turtă de stafide iar,
El le-a mai dat la toți, în dar.
Întreg poporul – mulțumit –
Spre casă, a plecat, grăbit.
20Când totul fost-a încheiat,
David, spre casă, a plecat,
Voind – ‘nainte să se-așeze –
Ca să și-o binecuvinteze.
Mical, în față, i-a ieșit,
Și-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Cu câtă cinste, s-a purtat
Al lui Israel împărat
Astăzi, când s-a descoperit
Și dezbrăcat a dănțuit,
În fața slujitoarelor
Cari sunt ale supușilor
Pe care împăratu-i are.
Uimită sunt, de-a ta purtare,
Căci numai omul de nimic
Face așa! Ce pot să zic?”
21David i-a spus nevestei lui:
„Iată că-n fața Domnului,
Cari m-a ales și cari, mai sus,
Decât e tatăl tău, m-a pus –
Făcându-mă în acest fel,
Mai mare peste Israel –
Jucat-am eu. Și vreau să-ți zic,
22Precum că și mai de nimic,
Am să m-arăt și că doresc
De-acuma, să mă înjosesc
Mai mult, în ochii mei, căci știu
Că-n mare cinste am să fiu
Apoi, în ochii tuturor,
Și chiar în ai slujnicelor
De care, tu mi-ai pomenit.”
23Mical, apoi, cât a trăit,
N-a mai putut, prunci, a avea,
Căci stearpă rămăsese ea.
Selectat acum:
2 Samuel 6: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
2 Samuel 6
6
Chivotul la Obed-Edom
1David a adunat la el,
Pe cei aleși, din Israel.
Treizeci de mii se dovedeau
Oameni-aceștia că erau.
2Când toți, la sine, au venit,
Spre Bale-Iuda a pornit
David, cu ei, ca să se ducă
Și de acolo să aducă,
Grabnic, chivotul Domnului,
Pentru că Sfântul Nume-al Lui,
În fața sa era chemat,
Iar Domnul este așezat
În cercul Heruvimilor,
Fiind Domn al oștirilor.
3Chivotul, ei, când l-au luat,
Într-un car nou l-au așezat.
Abinadab fusese cel
Care-a avut grijă de el.
Chivotu-n casa lui a stat,
Și pe un deal ea s-a aflat.
Cei care caru-l cârmuiau,
Uza și Ahio erau.
4Lângă chivotul Domnului,
Uza mergea. În fața lui,
Sta Ahio, iar după el,
5David și-ntregul Israel –
Cântându-I Domnului – mergeau,
Iar instrumentele erau
Din lemn de chiparos făcute.
Cântau cu harfe și-alăute,
Cu fluiere și cu țambale
Și cu timpane, pe-a lor cale.
6Când tot alaiul a sosit
În locul care s-a numit
„Câmpia lui Nacon”, de-odat’,
Carul cu boi s-a legănat.
Uza, atuncea, a întins
Mâna în grabă și a prins
Chivotul, ca să-l sprijinească,
Iar boii să nu îl trântească.
7Dar Dumnezeu, când l-a zărit,
S-a mâniat și l-a lovit
Pe Uza, pentru-al său păcat.
Îndată, jos, el a picat –
Lângă chivotul Domnului –
Și a murit în fața lui.
8Văzând ceea ce s-a-ntâmplat,
David, adânc, s-a întristat
Căci Dumnezeu l-a pedepsit,
Pe Uza, care a murit
Rupt în bucăți, în locu-acel.
„Pereț-Uza”, atuncea, el,
Drept nume, locului, i-a pus,
Sau „Ruperea lui Uza”, spus.
9După tot ce s-a petrecut,
David – de Domnul – s-a temut
Și a-ntrebat speriat: „Cum vine,
Chivotul Domnului, la mine?
Cum intră el, cum va putea,
Să șeadă-apoi, în casa mea?”
10N-a vrut ca, în cetatea lui,
Să ia chivotul Domnului,
Și astfel, el l-a dus la Gat.
Obed-Edom, era chemat
Omul cel care a primit
Chivotul și l-a găzduit.
11Trei luni, chivotul Domnului
A poposit în casa lui,
Iar pe Obed-Edom, din Gat,
Domnul l-a binecuvântat
Apoi, cu toată casa lui,
Din pricina chivotului.
Aducerea chivotului la Ierusalim
12David a prins, iute, de veste,
De toate lucrurile-aceste,
Căci slugile l-au înștiințat:
„Domnul l-a binecuvântat
Pe-Obed-Edom și casa lui,
Din pricina chivotului.”
În mare grabă, a pornit,
Să ia chivotul. L-a suit –
În urmă – în cetatea lui,
Fiind, de-a lungul drumului,
De-ntregul său popor urmat,
Care scotea, neîncetat,
Tari strigăte de veselie,
Cuprins de-o mare bucurie.
13Atunci când David a văzut
Că șase pași doar au făcut
Oamenii care au cărat
Chivotul, un semnal le-a dat,
Și tot convoiul s-a oprit.
Un bou, acolo, au jertfit
Și un vițel – în fața lui –
Pentru cinstirea Domnului.
14David, apoi, a îmbrăcat
Efodul cel din in lucrat,
Jucând din răsputeri, mereu,
Pentru-al său Domn și Dumnezeu.
15În felu-acesta, au suit
Chivotul și l-au însoțit
Cu trâmbițe, cu veselie
Și chiote de bucurie.
16Chiar când chivotul Domnului
Pătrunse în cetatea lui,
Mical, acasă, se găsea
Și pe fereastră, ea privea.
Când l-a zărit pe împărat,
Lângă chivot, cum a jucat,
În inimă a și simțit
Cum că dispreț i-a încolțit,
Față de el. David a dus
17Chivotul și-ntr-un cort l-a pus,
Pe care-anume l-a-nălțat
Spre-a fi chivotul așezat.
Arderi de tot – când a sfârșit –
Lui Dumnezeu I-a dăruit,
Precum și daruri, cu menire
De jertfe pentru mulțumire.
18Apoi, a binecuvântat
Întreg poporul adunat,
În Numele Domnului lor,
Al Domnului oștirilor.
19La toți, în urmă, a-mpărțit
Câte o pâine. Negreșit,
A dat și o bucată mare,
De carne, pentru fiecare.
O turtă de stafide iar,
El le-a mai dat la toți, în dar.
Întreg poporul – mulțumit –
Spre casă, a plecat, grăbit.
20Când totul fost-a încheiat,
David, spre casă, a plecat,
Voind – ‘nainte să se-așeze –
Ca să și-o binecuvinteze.
Mical, în față, i-a ieșit,
Și-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Cu câtă cinste, s-a purtat
Al lui Israel împărat
Astăzi, când s-a descoperit
Și dezbrăcat a dănțuit,
În fața slujitoarelor
Cari sunt ale supușilor
Pe care împăratu-i are.
Uimită sunt, de-a ta purtare,
Căci numai omul de nimic
Face așa! Ce pot să zic?”
21David i-a spus nevestei lui:
„Iată că-n fața Domnului,
Cari m-a ales și cari, mai sus,
Decât e tatăl tău, m-a pus –
Făcându-mă în acest fel,
Mai mare peste Israel –
Jucat-am eu. Și vreau să-ți zic,
22Precum că și mai de nimic,
Am să m-arăt și că doresc
De-acuma, să mă înjosesc
Mai mult, în ochii mei, căci știu
Că-n mare cinste am să fiu
Apoi, în ochii tuturor,
Și chiar în ai slujnicelor
De care, tu mi-ai pomenit.”
23Mical, apoi, cât a trăit,
N-a mai putut, prunci, a avea,
Căci stearpă rămăsese ea.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca