Faptele apostolilor 7
7
Cuvântarea de apărare a lui Ștefan
1Marele preot a-ntrebat:
„Așa e, cu adevărat?”
2Ștefan răspunse: „Fraților –
Precum și voi, părinților –
Vă rog ca să mă ascultați!
Al Slavei Domn, cum știți, dragi frați,
Lui Avraam S-a arătat –
Mai înainte de-a fi stat
El, în Haran – când locuia
Încă-n Mesopotamia.
3Când Domnul S-a descoperit,
În felu-acesta, i-a vorbit:
„Din țara și familia ta,
Să ieși, căci îți voi arăta,
Drumul, pe care să apuci,
Și țara-n care să te duci.”
4De la Haldei, el a plecat
Și, în Haran, s-a așezat.
După ce tatăl i-a murit,
Dumnezeu, iarăși, i-a vorbit
Și l-a mutat, cum bine știți,
În țara-n care locuiți.
5Dar nici un loc n-a stăpânit,
Ci doar, i s-a făgăduit
Că el, stăpân, are să fie,
Pe ea, cu-ntreaga-i seminție,
Deși copii, nu a avut,
Atuncea când i s-a făcut
6Promisiunea. Dumnezeu
I-a spus, cât îi va fi de greu,
Seminței lui, fiind robită
În altă țară, chinuită,
Ani foarte mulți – cam patru sute.
7„Dar după ce vor fi trecute
Aceste secole, chiar Eu” –
Îi mai spusese Dumnezeu –
„Am să îl judec, negreșit,
Pe neamul care a-nrobit,
Sămânța ta. Pe-ai tăi, apoi,
Îi voi aduce înapoi,
În țară, ca să locuiască
Și-n acest loc să Îmi slujească.”
8Domnul sfârși al Său cuvânt
Și-i dete-apoi, drept legământ,
Tăierea împrejur. Curând,
Avram avu un fiu, iar când
Copilul – care s-a numit
Isac – opt zile-a împlinit,
El, însoțit de cei din jur,
Își tăie pruncul împrejur.
Isac a procedat le fel
Cu Iacov, care-apoi și el,
Pe fiii care i s-au dat –
Pe patriarhi deci – i-a tăiat
Așa precum s-a poruncit
Prin legământ. L-au pizmuit,
9Pe Iosif, frații – ați văzut –
Și, în Egipt, ei l-au vândut.
Dar, Dumnezeu a fost cu el,
10Neîncetat, în locu-acel
Și, din necaz, l-a izbăvit.
Ba, chiar mai mult: i-a dăruit
Înțelepciune, de-a putut
Ajunge-a fi bine văzut,
În fața Faraonului;
Iar astfel, peste casa lui
Și peste-a Egiptenilor
Împărăție, dregător,
Ajunse a fi așezat.
11Tocmai atunci, s-a întâmplat
Că foametea a bântuit,
Egiptul; ea a mai lovit
Întreg Canaanul, mai apoi.
Gemeau, sub grelele nevoi,
Ai noști’ părinți, căci nu găseau
Merinde și, flămânzi, erau.
12Iacov, însă, a auzit
Că, în Egipt, s-ar fi găsit
Grâne destule și, pe dată,
Trimise – pentru prima dată –
Pe-ai noști’ părinți, în acea țară.
13Când ei au mers – a doua oară –
Iosif se face cunoscut,
Fraților săi, și a văzut
Și Faraon, atuncea, cine
E Iosif și, din ce neam, vine.
14Iosif, apoi, l-a înștiințat,
Pe tatăl său, și l-a chemat
Să vină, cu familia lui,
Să stea-n țara Egiptului.
Bătrânul Iacov a plecat –
De șapte’șicinci de inși urmat –
15Și, în Egipt, s-a stabilit.
Acolo el a și murit
Și-apoi, și-ai noști’ părinți, la fel.
16Ei, la Sihem, din locu-acel –
În urmă – fost-au strămutați;
Iar astăzi sunt înmormântați
În locul de mormânt, luat
De-Avram – loc ce l-a cumpărat,
De mult, pe bani, de la Amor
Care-i vânduse un ogor.
17Dar, vremea se apropia
Și iată deci, că trebuia
Ca tot ce Domnul a vorbit
Cu-Avram, să fie împlinit.
Norodul, în Egipt, sporise.
18La tron, alt împărat venise.
Acesta nu îl cunoștea,
Pe Iosif. El nu-l îndrăgea,
19Pe-al nostru neam. A uneltit,
În contra lui, și-a chinuit
Pe-ai noști’ părinți atât de tare,
Încât acești-au fost în stare
Ca, pruncii, să își părăsească,
Să-i lepede, să nu trăiască.”
Vremea lui Moise
20„În vremea ‘ceea, s-a născut
Moise, cel care-a fost plăcut,
În fața Domnului. Hrănit,
‘Nainte de-a fi părăsit,
A fost, trei luni, la tatăl lui,
21Iar fiica Faraonului –
După ce fost-a părăsit –
La ea, acasă, l-a primit,
Crescându-l ca pe-al ei băiat.
22Moise, ușor, a învățat,
Acolo-ntreaga-nțelepciune,
Pe cari putut-a s-o adune
Egiptul. El era om vrednic:
În vorbe și-n fapte, puternic.
23Ani, patruzeci, a împlinit,
Atunci când gândul i-a venit
Să-i cerceteze pe-ai săi frați –
Pe-ai lui Israel fii – aflați
24Robi, în Egipt. El a văzut
Cum unuia i s-a făcut
O nedreptate. Imediat,
Parte-i luă și-a răzbunat
Pe cel ce fost-a asuprit:
Pe Egiptean, el l-a lovit
Și l-a ucis. Moise gândea,
25Cum că ai săi frați vor vedea
Că, Domnul Dumnezeu, prin el,
Va izbăvi pe Israel –
Prin brațul său. Dar n-au văzut
Și, să priceapă, n-au putut.
26A doua zi, când se aflau
Ei, între ei, și se băteau,
Moise-a venit și i-a-ndemnat,
La pace. El a cuvântat:
„Măi oameni, dar voi, frați, sunteți!
Atunci, cum oare, de puteți,
Unul cu altul, răi, să fiți,
Încât să vă nedreptățiți?!”
27Dar, cel care l-a asuprit
Pe celălalt, l-a îmbrâncit
Zicând: „Ești tu stăpânitor?!
Ești, peste noi, judecător?!
28Sau ți-a venit – acuma – bine,
A mă ucide și pe mine,
Cum l-ai ucis pe Egiptean?!”
29În țara zisă Madian,
Atunci când i s-au aruncat
Aceste vorbe, a plecat
Moise, fiind adânc mâhnit,
Și, ca străin, a locuit.
Acolo, doi fii, a avut.
30Anii, în goană, au trecut –
Cam patruzeci s-au perindat –
Un înger când s-a arătat
În para unui rug arzând,
Pe muntele Sinai. Pe când
31Moise se-apropia, uimit,
Din acel rug, a auzit
32Glasul lui Dumnezeu: „Eu sânt
Al lui Avram Dumnezeu Sfânt,
Al lui Isac și Iacov.” El,
Speriat fiind de glasu-acel,
Spre rug, nici n-a mai îndrăznit,
A mai privi. Domnu-a vorbit:
33„Încălțămintea-ți, din picioare,
S-o scoți, pentru că locu-n care
Stai tu, acum – acel pământ
Pe care-l calci – e un loc sfânt.
34Ascultă-Mă: am văzut Eu,
Cum suferă poporul Meu,
Azi, în Egipt. I-am auzit
Și gemetele, și-am venit,
Acuma, să îl izbăvesc.
Du-te-n Egipt, îți poruncesc!”
35Pe cel pe care-l lepădară,
Atuncea când îl întrebară
„Cine te-a pus stăpânitor?
Ești, peste noi, judecător?” –
Pe Moise deci – Domnu-l trimise;
Cu mari puteri îl întărise
Și l-a făcut stăpânitor
Puternic, și izbăvitor
Al lui Israel, ajutat
De îngerul întruchipat
36În rug. El a putut, astfel,
A-l izbăvi, pe Israel,
Din țara Egiptenilor,
Unde – în văzul tuturor –
Minuni și semne a făcut.
Multe minuni au mai văzut,
La Marea Roșie, precum
Și în pustie, pe-al ei drum,
Când, patruzeci de ani, s-au dus.
37Voi știți că acest Moise-a spus,
Copiilor lui Israel:
„Iată că Dumnezeu, chiar El,
O să ridice – la soroc –
Din frații voștri, un proroc,
Ca mine. Seama să luați:
De vorba Lui, să ascultați!”
38Moise acesta e acel
Ce-n mijlocul lui Israel –
Cu îngerul cari i-a vorbit
De pe Sinai și însoțit
De-ai noști’ părinți – a căpătat
Cuvinte vii și ni le-a dat
Nouă apoi. Dar, cum se știe,
39Părinții noștri, în pustie,
N-au ascultat, ci înapoi –
În inimi – s-au întors apoi,
Către Egipt. Ei au cârtit
40Și, lui Aron, i-au poruncit:
„Acuma, niște dumnezei,
Să ne faci tu! Noi vrem, ca ei,
În fruntea noastră să pășească
Și ei să ne călăuzească,
Pentru că Moise-a dispărut
Și nu mai știm ce s-a făcut.”
41Astfel, făcură un vițel
Și, pentru idolul acel,
Au adus jertfe, au jucat,
Și foarte mult s-au bucurat,
De lucrul lor. Când a văzut
42Domnul, ceea ce au făcut,
Și-a întors fața, de la ei,
Lăsându-i pe oameni-acei,
Oștii cerești, să se închine,
Cum scris e prin proroci, știți bine:
„În patruzeci de ani, voi, Mie,
Mi-ați adus jertfe, în pustie?
Mi-ați adus vite junghiate?
Când ai făcut aceste toate,
Tu, casă a lui Israel?
Lucrat-ai tu, în acest fel?
43Voi, lui Moloh, v-ați închinat –
Căci, al său cort doar, l-ați purtat –
Și stelei zeului Remfan.
De-aceea, Eu – în al Meu plan –
Am hotărât să vă strămut,
Și-n Babilon am să vă mut!”
44Părinții noștri, cum se știe,
Aveau acolo, în pustie,
Al întâlnirii cort, făcut
Aidoma celui văzut
De Moise – cum l-a rânduit
Acel care i-a poruncit
Să-l facă. Precum știți și voi,
45Părinții noștri, mai apoi,
Sub Iosua, cortu-au luat
Cu ei, atunci când au intrat
În țara mult făgăduită,
Ce-a fost, de Neamuri, stăpânită,
Pe care Domnul le-a gonit
Din fața lor când au venit.
Până la David, cortu-a stat,
Aici. David a căpătat
46Milă-naintea Domnului,
Voind, apoi, să-I facă, Lui,
O casă. Domnul l-a lăsat,
47Iar Solomon a ridicat
Casa, cum David a dorit.
48Dar Cel Prea-nalt n-a locuit
În ea, și nici nu locuiește
În ceea ce omul zidește,
Precum prorocul a vestit,
Atuncea când a prorocit:
49„Ce casă, Îmi veți face, Mie?
Cerul Mi-e scaun de domnie,
Iar din pământ, Eu Mi-am făcut,
Pentru picioare, așternut.
Deci, care este locul Meu,
Pentru odihnă? Nu tot Eu,
50Cu mâna Mea, am făurit,
Toate câte s-au pomenit?…”
Uciderea lui Ștefan cu pietre
51Ștefan continuă a zice:
„Sunteți, cu toți, tari la cerbice
Și, împrejur, nu v-ați tăiat,
La inimi și urechi! Ați stat,
Întotdeauna, împietriți
Și, tot mereu, vă-mpotriviți
Duhului Sfânt. Cum ați văzut,
Pe-ai voști’ părinți că au făcut,
La fel faceți și voi, acum,
Pășind mereu, pe al lor drum!
52Care proroc a fost primit?
Și care n-a fost prigonit,
De-i voști’ părinți? Ce-aveți de zis?
Întotdeauna, i-ați ucis
Pe-aceia care au vestit
Că vine Cel Neprihănit,
Cel care-a fost vândut de voi,
Pe care L-ați ucis apoi.
53Voi care, Legea, ați primit-o,
Prin îngeri, dar nu ați păzit-o!”
54Când aste vorbe-au auzit,
Tăiați, pe inimi, s-au simțit
Și-au început ca să scrâșnească
Din dinți, gata să îl lovească.
55Ștefan, de Duhul Sfânt umplut,
Privind spre ceruri, a văzut
Acolo, Slava Domnului,
Iar pe Iisus, la dreapta Lui,
Stând în picioare. El a zis:
56„Iată că văd cerul deschis!
Îl văd, pe Fiul omului,
Șezând la dreapta Domnului!”
57Mulțimea s-a înfuriat,
Urechile și-a astupat
Și, într-un răcnet îndrăcit,
Asupra lui, s-a repezit,
Împroșcând vorbe de ocară.
58Ștefan fu scos, apoi, afară
Din cetățuie. Au luat
Pietre, cu toți, și-au aruncat
În el, până când a murit.
Aceia care l-au lovit –
La haine – pază, au lăsat,
Pe-un om cari, Saul, s-a chemat.
59Pe când ei, pietre, adunau
Și cu furie îl loveau,
Ștefan, rugându-se, mai spuse:
„Primește al meu duh, Iisuse!”
60Apoi, el a îngenunchiat
Și, cu glas tare, a strigat:
„Te rog, îi iartă, Domnul meu!
Iar de păcatu-acesta greu,
Nu ține seamă!” A sfârșit
Ruga și-apoi, a adormit.
Selectat acum:
Faptele apostolilor 7: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Faptele apostolilor 7
7
Cuvântarea de apărare a lui Ștefan
1Marele preot a-ntrebat:
„Așa e, cu adevărat?”
2Ștefan răspunse: „Fraților –
Precum și voi, părinților –
Vă rog ca să mă ascultați!
Al Slavei Domn, cum știți, dragi frați,
Lui Avraam S-a arătat –
Mai înainte de-a fi stat
El, în Haran – când locuia
Încă-n Mesopotamia.
3Când Domnul S-a descoperit,
În felu-acesta, i-a vorbit:
„Din țara și familia ta,
Să ieși, căci îți voi arăta,
Drumul, pe care să apuci,
Și țara-n care să te duci.”
4De la Haldei, el a plecat
Și, în Haran, s-a așezat.
După ce tatăl i-a murit,
Dumnezeu, iarăși, i-a vorbit
Și l-a mutat, cum bine știți,
În țara-n care locuiți.
5Dar nici un loc n-a stăpânit,
Ci doar, i s-a făgăduit
Că el, stăpân, are să fie,
Pe ea, cu-ntreaga-i seminție,
Deși copii, nu a avut,
Atuncea când i s-a făcut
6Promisiunea. Dumnezeu
I-a spus, cât îi va fi de greu,
Seminței lui, fiind robită
În altă țară, chinuită,
Ani foarte mulți – cam patru sute.
7„Dar după ce vor fi trecute
Aceste secole, chiar Eu” –
Îi mai spusese Dumnezeu –
„Am să îl judec, negreșit,
Pe neamul care a-nrobit,
Sămânța ta. Pe-ai tăi, apoi,
Îi voi aduce înapoi,
În țară, ca să locuiască
Și-n acest loc să Îmi slujească.”
8Domnul sfârși al Său cuvânt
Și-i dete-apoi, drept legământ,
Tăierea împrejur. Curând,
Avram avu un fiu, iar când
Copilul – care s-a numit
Isac – opt zile-a împlinit,
El, însoțit de cei din jur,
Își tăie pruncul împrejur.
Isac a procedat le fel
Cu Iacov, care-apoi și el,
Pe fiii care i s-au dat –
Pe patriarhi deci – i-a tăiat
Așa precum s-a poruncit
Prin legământ. L-au pizmuit,
9Pe Iosif, frații – ați văzut –
Și, în Egipt, ei l-au vândut.
Dar, Dumnezeu a fost cu el,
10Neîncetat, în locu-acel
Și, din necaz, l-a izbăvit.
Ba, chiar mai mult: i-a dăruit
Înțelepciune, de-a putut
Ajunge-a fi bine văzut,
În fața Faraonului;
Iar astfel, peste casa lui
Și peste-a Egiptenilor
Împărăție, dregător,
Ajunse a fi așezat.
11Tocmai atunci, s-a întâmplat
Că foametea a bântuit,
Egiptul; ea a mai lovit
Întreg Canaanul, mai apoi.
Gemeau, sub grelele nevoi,
Ai noști’ părinți, căci nu găseau
Merinde și, flămânzi, erau.
12Iacov, însă, a auzit
Că, în Egipt, s-ar fi găsit
Grâne destule și, pe dată,
Trimise – pentru prima dată –
Pe-ai noști’ părinți, în acea țară.
13Când ei au mers – a doua oară –
Iosif se face cunoscut,
Fraților săi, și a văzut
Și Faraon, atuncea, cine
E Iosif și, din ce neam, vine.
14Iosif, apoi, l-a înștiințat,
Pe tatăl său, și l-a chemat
Să vină, cu familia lui,
Să stea-n țara Egiptului.
Bătrânul Iacov a plecat –
De șapte’șicinci de inși urmat –
15Și, în Egipt, s-a stabilit.
Acolo el a și murit
Și-apoi, și-ai noști’ părinți, la fel.
16Ei, la Sihem, din locu-acel –
În urmă – fost-au strămutați;
Iar astăzi sunt înmormântați
În locul de mormânt, luat
De-Avram – loc ce l-a cumpărat,
De mult, pe bani, de la Amor
Care-i vânduse un ogor.
17Dar, vremea se apropia
Și iată deci, că trebuia
Ca tot ce Domnul a vorbit
Cu-Avram, să fie împlinit.
Norodul, în Egipt, sporise.
18La tron, alt împărat venise.
Acesta nu îl cunoștea,
Pe Iosif. El nu-l îndrăgea,
19Pe-al nostru neam. A uneltit,
În contra lui, și-a chinuit
Pe-ai noști’ părinți atât de tare,
Încât acești-au fost în stare
Ca, pruncii, să își părăsească,
Să-i lepede, să nu trăiască.”
Vremea lui Moise
20„În vremea ‘ceea, s-a născut
Moise, cel care-a fost plăcut,
În fața Domnului. Hrănit,
‘Nainte de-a fi părăsit,
A fost, trei luni, la tatăl lui,
21Iar fiica Faraonului –
După ce fost-a părăsit –
La ea, acasă, l-a primit,
Crescându-l ca pe-al ei băiat.
22Moise, ușor, a învățat,
Acolo-ntreaga-nțelepciune,
Pe cari putut-a s-o adune
Egiptul. El era om vrednic:
În vorbe și-n fapte, puternic.
23Ani, patruzeci, a împlinit,
Atunci când gândul i-a venit
Să-i cerceteze pe-ai săi frați –
Pe-ai lui Israel fii – aflați
24Robi, în Egipt. El a văzut
Cum unuia i s-a făcut
O nedreptate. Imediat,
Parte-i luă și-a răzbunat
Pe cel ce fost-a asuprit:
Pe Egiptean, el l-a lovit
Și l-a ucis. Moise gândea,
25Cum că ai săi frați vor vedea
Că, Domnul Dumnezeu, prin el,
Va izbăvi pe Israel –
Prin brațul său. Dar n-au văzut
Și, să priceapă, n-au putut.
26A doua zi, când se aflau
Ei, între ei, și se băteau,
Moise-a venit și i-a-ndemnat,
La pace. El a cuvântat:
„Măi oameni, dar voi, frați, sunteți!
Atunci, cum oare, de puteți,
Unul cu altul, răi, să fiți,
Încât să vă nedreptățiți?!”
27Dar, cel care l-a asuprit
Pe celălalt, l-a îmbrâncit
Zicând: „Ești tu stăpânitor?!
Ești, peste noi, judecător?!
28Sau ți-a venit – acuma – bine,
A mă ucide și pe mine,
Cum l-ai ucis pe Egiptean?!”
29În țara zisă Madian,
Atunci când i s-au aruncat
Aceste vorbe, a plecat
Moise, fiind adânc mâhnit,
Și, ca străin, a locuit.
Acolo, doi fii, a avut.
30Anii, în goană, au trecut –
Cam patruzeci s-au perindat –
Un înger când s-a arătat
În para unui rug arzând,
Pe muntele Sinai. Pe când
31Moise se-apropia, uimit,
Din acel rug, a auzit
32Glasul lui Dumnezeu: „Eu sânt
Al lui Avram Dumnezeu Sfânt,
Al lui Isac și Iacov.” El,
Speriat fiind de glasu-acel,
Spre rug, nici n-a mai îndrăznit,
A mai privi. Domnu-a vorbit:
33„Încălțămintea-ți, din picioare,
S-o scoți, pentru că locu-n care
Stai tu, acum – acel pământ
Pe care-l calci – e un loc sfânt.
34Ascultă-Mă: am văzut Eu,
Cum suferă poporul Meu,
Azi, în Egipt. I-am auzit
Și gemetele, și-am venit,
Acuma, să îl izbăvesc.
Du-te-n Egipt, îți poruncesc!”
35Pe cel pe care-l lepădară,
Atuncea când îl întrebară
„Cine te-a pus stăpânitor?
Ești, peste noi, judecător?” –
Pe Moise deci – Domnu-l trimise;
Cu mari puteri îl întărise
Și l-a făcut stăpânitor
Puternic, și izbăvitor
Al lui Israel, ajutat
De îngerul întruchipat
36În rug. El a putut, astfel,
A-l izbăvi, pe Israel,
Din țara Egiptenilor,
Unde – în văzul tuturor –
Minuni și semne a făcut.
Multe minuni au mai văzut,
La Marea Roșie, precum
Și în pustie, pe-al ei drum,
Când, patruzeci de ani, s-au dus.
37Voi știți că acest Moise-a spus,
Copiilor lui Israel:
„Iată că Dumnezeu, chiar El,
O să ridice – la soroc –
Din frații voștri, un proroc,
Ca mine. Seama să luați:
De vorba Lui, să ascultați!”
38Moise acesta e acel
Ce-n mijlocul lui Israel –
Cu îngerul cari i-a vorbit
De pe Sinai și însoțit
De-ai noști’ părinți – a căpătat
Cuvinte vii și ni le-a dat
Nouă apoi. Dar, cum se știe,
39Părinții noștri, în pustie,
N-au ascultat, ci înapoi –
În inimi – s-au întors apoi,
Către Egipt. Ei au cârtit
40Și, lui Aron, i-au poruncit:
„Acuma, niște dumnezei,
Să ne faci tu! Noi vrem, ca ei,
În fruntea noastră să pășească
Și ei să ne călăuzească,
Pentru că Moise-a dispărut
Și nu mai știm ce s-a făcut.”
41Astfel, făcură un vițel
Și, pentru idolul acel,
Au adus jertfe, au jucat,
Și foarte mult s-au bucurat,
De lucrul lor. Când a văzut
42Domnul, ceea ce au făcut,
Și-a întors fața, de la ei,
Lăsându-i pe oameni-acei,
Oștii cerești, să se închine,
Cum scris e prin proroci, știți bine:
„În patruzeci de ani, voi, Mie,
Mi-ați adus jertfe, în pustie?
Mi-ați adus vite junghiate?
Când ai făcut aceste toate,
Tu, casă a lui Israel?
Lucrat-ai tu, în acest fel?
43Voi, lui Moloh, v-ați închinat –
Căci, al său cort doar, l-ați purtat –
Și stelei zeului Remfan.
De-aceea, Eu – în al Meu plan –
Am hotărât să vă strămut,
Și-n Babilon am să vă mut!”
44Părinții noștri, cum se știe,
Aveau acolo, în pustie,
Al întâlnirii cort, făcut
Aidoma celui văzut
De Moise – cum l-a rânduit
Acel care i-a poruncit
Să-l facă. Precum știți și voi,
45Părinții noștri, mai apoi,
Sub Iosua, cortu-au luat
Cu ei, atunci când au intrat
În țara mult făgăduită,
Ce-a fost, de Neamuri, stăpânită,
Pe care Domnul le-a gonit
Din fața lor când au venit.
Până la David, cortu-a stat,
Aici. David a căpătat
46Milă-naintea Domnului,
Voind, apoi, să-I facă, Lui,
O casă. Domnul l-a lăsat,
47Iar Solomon a ridicat
Casa, cum David a dorit.
48Dar Cel Prea-nalt n-a locuit
În ea, și nici nu locuiește
În ceea ce omul zidește,
Precum prorocul a vestit,
Atuncea când a prorocit:
49„Ce casă, Îmi veți face, Mie?
Cerul Mi-e scaun de domnie,
Iar din pământ, Eu Mi-am făcut,
Pentru picioare, așternut.
Deci, care este locul Meu,
Pentru odihnă? Nu tot Eu,
50Cu mâna Mea, am făurit,
Toate câte s-au pomenit?…”
Uciderea lui Ștefan cu pietre
51Ștefan continuă a zice:
„Sunteți, cu toți, tari la cerbice
Și, împrejur, nu v-ați tăiat,
La inimi și urechi! Ați stat,
Întotdeauna, împietriți
Și, tot mereu, vă-mpotriviți
Duhului Sfânt. Cum ați văzut,
Pe-ai voști’ părinți că au făcut,
La fel faceți și voi, acum,
Pășind mereu, pe al lor drum!
52Care proroc a fost primit?
Și care n-a fost prigonit,
De-i voști’ părinți? Ce-aveți de zis?
Întotdeauna, i-ați ucis
Pe-aceia care au vestit
Că vine Cel Neprihănit,
Cel care-a fost vândut de voi,
Pe care L-ați ucis apoi.
53Voi care, Legea, ați primit-o,
Prin îngeri, dar nu ați păzit-o!”
54Când aste vorbe-au auzit,
Tăiați, pe inimi, s-au simțit
Și-au început ca să scrâșnească
Din dinți, gata să îl lovească.
55Ștefan, de Duhul Sfânt umplut,
Privind spre ceruri, a văzut
Acolo, Slava Domnului,
Iar pe Iisus, la dreapta Lui,
Stând în picioare. El a zis:
56„Iată că văd cerul deschis!
Îl văd, pe Fiul omului,
Șezând la dreapta Domnului!”
57Mulțimea s-a înfuriat,
Urechile și-a astupat
Și, într-un răcnet îndrăcit,
Asupra lui, s-a repezit,
Împroșcând vorbe de ocară.
58Ștefan fu scos, apoi, afară
Din cetățuie. Au luat
Pietre, cu toți, și-au aruncat
În el, până când a murit.
Aceia care l-au lovit –
La haine – pază, au lăsat,
Pe-un om cari, Saul, s-a chemat.
59Pe când ei, pietre, adunau
Și cu furie îl loveau,
Ștefan, rugându-se, mai spuse:
„Primește al meu duh, Iisuse!”
60Apoi, el a îngenunchiat
Și, cu glas tare, a strigat:
„Te rog, îi iartă, Domnul meu!
Iar de păcatu-acesta greu,
Nu ține seamă!” A sfârșit
Ruga și-apoi, a adormit.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca