Eclesiastul 3
3
Orice lucru își are vremea lui
1Este o vreme-a tuturor:
Toate se fac la timpul lor,
Și orice lucru de sub soare
Un ceas al lui anume-și are.
2O vreme-și are nașterea,
La alta vine pieirea.
Săditul e la vremea lui,
Apoi e timpul smulsului
Celor care au fost sădite.
3Uciderile sunt venite
La vremea lor, iar vindecarea
Are un timp. Și dărâmarea
Își are timpul anumit,
La fel ca vremea de zidit.
4Plânsul este la vremea lui,
Și-apoi e timpul râsului.
Bocitul, altă vreme, are;
Jocul, asemeni. Aruncare –
5Cu pietre – în alt timp se ține,
Iar strânsul lor, numai când vine
Vremea ca iar strânse să fie.
Este un timp – precum se știe –
Ce-i dat pentru îmbrățișare,
Iar altul pentru depărtare;
6Și căutarea-n timp se face.
Pierderea – chiar de nu ne place –
O vreme își are și ea;
Păstrarea de asemenea,
Iar lepădarea tot la fel.
7Ruptul are un timp și el.
Cusutul are vremea lui.
Prinse de mersul timpului,
Tăcerea și vorbirea sânt.
8Iubirii, urii, pe pământ,
O vreme doar le e lăsată.
Război și pace, destinată
O vreme au, spre-a lor lucrare.
9Dar ce folos de trudă are
Cel ce muncește? Am văzut
10Ceea ce Domnul a făcut
Fiilor omului și-am spus
La ce-ndeletniciri i-a pus.
11Domnul va da lucrurilor,
La vreme, frumusețea lor.
El, chiar al veșniciei gând,
A pus în oameni, atunci când
Din lutul Terrei i-a luat,
Măcar că nu e înzestrat
Omul de a putea cuprinde,
Lucrarea Lui, cât se întinde:
Unde-nceputul și-a ascuns
Și-unde sfârșește. Am ajuns
12Ca să cunosc – prin a mea fire –
Că nu e altă fericire
Ce a fost dată omului,
Decât ca-n timpul vieții lui
Să poată să trăiască bine.
13Dar și-acest fapt iată că vine
Tot de la Domnul. Cineva,
De duce un trai bun, cumva,
În mijlocul averii lui,
Are un dar al Domnului.
14Iată ce înțeles-am eu:
Că tot ce face Dumnezeu,
În veci are să dăinuiască.
Nicicând n-are să trebuiască
De pus ceva sau de scăzut
La ceea ce El a făcut.
A procedat în acest fel,
Ca să se teamă toți de El.
15În toate am găsit un rost:
Ce este-acuma, a mai fost;
Ce-a fost, din nou are să fie,
Căci Domnul face ca să vie
‘Napoi – după cum am văzut –
Toate acelea ce-au trecut.
Teme-te de Dumnezeu
16Iată ce am mai întâlnit:
În locul ce e rânduit
Ca să se țină judecată,
Nelegiuirea-i întronată;
Iar în acel loc de dreptate,
Se află numai răutate.
17Atunci, în mine am zis eu:
„Are să facă Dumnezeu
O judecată și-i adună
Pe buni, pe răi – toți împreună –
Pentru că El a sorocit
Un timp ce este potrivit
Oricărui lucru – vreme-n care
Răsplată, orice faptă-și are.”
18În a mea inimă-am vorbit,
Zicându-mi că a pregătit,
Pentru om, toate, Dumnezeu,
Numai de-al încerca mereu,
Să-și vadă omul al său loc,
Că nu-i decât un dobitoc
Aflat în fața Domnului;
19Iar soarta dobitocului
Și-a omului asemeni sânt:
Aceeași soartă-au pe pământ;
La fel muri-va fiecare:
Cu toți au aceeași suflare,
Iar omul nu-ntrece de loc –
Chiar cu nimic – un dobitoc,
Pentru că tot – un gând îmi spune –
Este numai deșertăciune.
20Toate sunt din pământ luate,
Deci în pământ vor fi culcate.
21De cine este știut, oare,
Dacă a omului suflare
Urcă în sus din al ei loc,
Sau dacă cea de dobitoc
E coborâtă în pământ?
22Astfel, din toate câte sânt,
Nimic mai bun n-o să găsească
Omul, doar să se veselească
De toate lucrurile lui –
Aceasta-i partea omului.
Căci cine poate să-l mai facă
Iar bucuros să fie dacă
Zilele vieții și-a sfârșit?
Mai poate fi înveselit?
Mai poate fi el bucurat
De toate câte i-au urmat?
Selectat acum:
Eclesiastul 3: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Eclesiastul 3
3
Orice lucru își are vremea lui
1Este o vreme-a tuturor:
Toate se fac la timpul lor,
Și orice lucru de sub soare
Un ceas al lui anume-și are.
2O vreme-și are nașterea,
La alta vine pieirea.
Săditul e la vremea lui,
Apoi e timpul smulsului
Celor care au fost sădite.
3Uciderile sunt venite
La vremea lor, iar vindecarea
Are un timp. Și dărâmarea
Își are timpul anumit,
La fel ca vremea de zidit.
4Plânsul este la vremea lui,
Și-apoi e timpul râsului.
Bocitul, altă vreme, are;
Jocul, asemeni. Aruncare –
5Cu pietre – în alt timp se ține,
Iar strânsul lor, numai când vine
Vremea ca iar strânse să fie.
Este un timp – precum se știe –
Ce-i dat pentru îmbrățișare,
Iar altul pentru depărtare;
6Și căutarea-n timp se face.
Pierderea – chiar de nu ne place –
O vreme își are și ea;
Păstrarea de asemenea,
Iar lepădarea tot la fel.
7Ruptul are un timp și el.
Cusutul are vremea lui.
Prinse de mersul timpului,
Tăcerea și vorbirea sânt.
8Iubirii, urii, pe pământ,
O vreme doar le e lăsată.
Război și pace, destinată
O vreme au, spre-a lor lucrare.
9Dar ce folos de trudă are
Cel ce muncește? Am văzut
10Ceea ce Domnul a făcut
Fiilor omului și-am spus
La ce-ndeletniciri i-a pus.
11Domnul va da lucrurilor,
La vreme, frumusețea lor.
El, chiar al veșniciei gând,
A pus în oameni, atunci când
Din lutul Terrei i-a luat,
Măcar că nu e înzestrat
Omul de a putea cuprinde,
Lucrarea Lui, cât se întinde:
Unde-nceputul și-a ascuns
Și-unde sfârșește. Am ajuns
12Ca să cunosc – prin a mea fire –
Că nu e altă fericire
Ce a fost dată omului,
Decât ca-n timpul vieții lui
Să poată să trăiască bine.
13Dar și-acest fapt iată că vine
Tot de la Domnul. Cineva,
De duce un trai bun, cumva,
În mijlocul averii lui,
Are un dar al Domnului.
14Iată ce înțeles-am eu:
Că tot ce face Dumnezeu,
În veci are să dăinuiască.
Nicicând n-are să trebuiască
De pus ceva sau de scăzut
La ceea ce El a făcut.
A procedat în acest fel,
Ca să se teamă toți de El.
15În toate am găsit un rost:
Ce este-acuma, a mai fost;
Ce-a fost, din nou are să fie,
Căci Domnul face ca să vie
‘Napoi – după cum am văzut –
Toate acelea ce-au trecut.
Teme-te de Dumnezeu
16Iată ce am mai întâlnit:
În locul ce e rânduit
Ca să se țină judecată,
Nelegiuirea-i întronată;
Iar în acel loc de dreptate,
Se află numai răutate.
17Atunci, în mine am zis eu:
„Are să facă Dumnezeu
O judecată și-i adună
Pe buni, pe răi – toți împreună –
Pentru că El a sorocit
Un timp ce este potrivit
Oricărui lucru – vreme-n care
Răsplată, orice faptă-și are.”
18În a mea inimă-am vorbit,
Zicându-mi că a pregătit,
Pentru om, toate, Dumnezeu,
Numai de-al încerca mereu,
Să-și vadă omul al său loc,
Că nu-i decât un dobitoc
Aflat în fața Domnului;
19Iar soarta dobitocului
Și-a omului asemeni sânt:
Aceeași soartă-au pe pământ;
La fel muri-va fiecare:
Cu toți au aceeași suflare,
Iar omul nu-ntrece de loc –
Chiar cu nimic – un dobitoc,
Pentru că tot – un gând îmi spune –
Este numai deșertăciune.
20Toate sunt din pământ luate,
Deci în pământ vor fi culcate.
21De cine este știut, oare,
Dacă a omului suflare
Urcă în sus din al ei loc,
Sau dacă cea de dobitoc
E coborâtă în pământ?
22Astfel, din toate câte sânt,
Nimic mai bun n-o să găsească
Omul, doar să se veselească
De toate lucrurile lui –
Aceasta-i partea omului.
Căci cine poate să-l mai facă
Iar bucuros să fie dacă
Zilele vieții și-a sfârșit?
Mai poate fi înveselit?
Mai poate fi el bucurat
De toate câte i-au urmat?
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca