„Comori, nu strânge pe pământ,
Unde, amenințate sânt:
De hoți, pot ele-a fi furate,
Și de rugini pot fi mâncate.
În cer, să-ți strângi, comori. Aici,
N-au să le fure hoții, nici
Rugina nu le va păta.
Acolo e inima ta,
Unde, comoara, ți-e ascunsă.
În trup, lumina e pătrunsă,
Prin ochi. Când ochiu-i sănătos,
Întregul trup este voios,
Căci, în lumină, e scăldat.
Când ochiu-i rău, e-ntunecat
Tot corpul; iar atuncea, oare,
Cât va putea a fi de mare,
Întunecimea trupului,
Când neagră e lumina lui?
Nimeni nu poate să slujească
La doi stăpâni – o să-ndrăgească
Mai mult pe unul. Pe-amândoi
Nu-i va sluji la fel. Iar voi
Nu-L veți sluji pe Dumnezeu
Și pe Mamona – vă spun Eu!
De viață, nu vă-ngrijorați
Gândindu-vă ce-o să mâncați
Sau ce-o să beți. De trup, la fel:
Să nu vă-ngrijorați de el,
Gândindu-vă ce-o să purtați,
Cu ce anume vă-mbrăcați.
Prețul pe cari viața îl are,
Decât al hranei, nu-i mai mare?
Și nu e prețul trupului
Mai mare decât straiul lui?
În jurul vost’, privit-ați oare?
Uitați-vă la zburătoare:
Ele, nicicând, n-au semănat,
Nici în grânar, n-au adunat.
Și totuși, iată că trăiesc,
Căci Tatăl vostru Cel ceresc,
Hrană, le dă și lor. Și-apoi,
Nu sunteți mult mai de preț voi?
Dar cine și-a adăugat
Un cot – fiind îngrijorat –
La înălțimea lui? De ce
Vă-ngrijorați, gândind cu ce
O să vă îmbrăcați? Priviți
La crinii de pe câmp! Să știți
Că nici măcar un domnitor –
Nici Solomon – asemeni lor,
N-a fost vreodată-mpodobit.
Deci, dacă Domnul a gătit,
Azi, iarba care mâine nu-i,
Atunci, pe voi, ce-n fața Lui,
Sunteți, cu mult, mai prețuiți,
N-o să vă-mbrace? Nu gândiți:
„Ce o să bem? Ce vom mânca?”
Sau „Cu ce ne vom îmbrăca?”.
Toate acestea-s căutate,
De neamuri. Ele vă sunt date
De Tatăl vostru, care știe
De ce anume o să fie
Nevoie. Acum, ascultați:
Voi, mai întâi, să căutați
Împărăția Domnului
Și cu neprihănirea Lui,
Căci astfel, aste lucruri – toate –
În plus, apoi, vă vor fi date.
Să nu vă-ngrijorați – aș vrea –
De ziua de mâine, căci ea,
De sine, se va îngrozi.
Destul necaz e într-o zi!”