Neemia 6:1-19

Când încă nu am terminat Lucrarea – căci n-am așezat Nici ușile-n canatul lor, Aflat în zidul porților – Vestea că lucrul s-a sfârșit, Iute ca vântul, s-a lățit. Lucrul acesta fu aflat, Îndată, și de Sambalat, De Tobia și de cel care Arab fusese, din născare Și cari, Gheșem, fost-a numit. Aceștia toți au auzit Căci gata e zidul acel Și nu mai sunt spărturi în el. Atunci, Gheșem și Sambalat, Soli mi-au trimis și-au cuvântat: „Vino ca să ne întâlnim, Căci trebuie ca să vorbim. Vino în satele aflate, În valea Ono așezate.” Pentru că gând rău ei mi-au pus, Eu soli trimis-am și le-am spus: „Acum sunt prins cu o lucrare Ce se vădește foarte mare. Nu pot, la voi, să mă pogor, Să-mi părăsesc al meu popor, Căci știu că lucrul, negreșit – De voi pleca – va fi oprit.” De patru ori, ei m-au chemat, Însă mereu, răspuns, le-am dat, Că-mi pare rău, dar nicidecum Nu pot să mă pornesc la drum. A cincea oară, Sambalat Trimis-a soli, care mi-au dat, Atunci, scrisoarea cea deschisă, Care de el fusese scrisă. Prin ea, astfel, el mi-a vorbit: „Printre popoare s-a zvonit, Iar Gașmu spune că acei Ce se vădesc a fi Iudei – Avându-te pe tine-n frunte – Sunt gata ca să mă înfrunte. Voi să vă răsculați voiți Căci de aceea construiți Zidul acela. Tu dorești, Peste Iudei, să-mpărățești. Ba chiar proroci, tu ai adus, Pe care-n urmă, tu i-ai pus Ca la Ierusalim, de-ndat’, Să te numească împărat, Peste-a lui Iuda țară. Eu Voi scrie la-mpăratul meu, Despre aceste lucruri toate. Mai bine, stai și te socoate Și vino să ne întâlnim, Grabnic, și să ne sfătuim.” Când am citit, răspuns am dat, Scrisorilor lui Sambalat: „Ce-ai scris tu, în a ta scrisoare, E ceea ce ți se năzare. Nu e nimic adevărat Din ceea ce ai înșirat, Căci vorbele ce le-ai rostit, Tu însuți doar, le-ai născocit!” Oameni-aceștia căutau Să ne-nspăimânte, căci ziceau: „Li se înmoaie inima, Iar lucrul, nu și-l vor urma.” Doamne, al nostru Dumnezeu, Tu întărește-mă, mereu! M-am dus, în grabă, la Șemaia, Care e fiul lui Delaia Și al lui Mehetabeel. El mi-a vorbit, în acest fel: „Haidem la Casa Domnului! În mijlocul Templului Lui, Vreau, amândoi, ca să ședem Și ușile să le-ncuiem, Căci noaptea, ei vor tăbărî Asupră-ți și te-or omorî.” Eu am răspuns: „Dar dragul meu, Cum pot fugi, la Templu, eu? Crezi că un om, asemeni mie, Poate – la Templu – ca să vie, Să intre să se-adăpostească Și-apoi – în urmă – să trăiască? În Templu, n-am să intru eu!” Știut-am că nu Dumnezeu E-Acela care l-a trimis, Iar vorbele ce mi le-a zis, Nu de la Domnul le-a primit, Ci el, așa, mi-a prorocit, Căci Tobia și Sambalat, O plată, în argint, i-au dat. Ei se gândeau în acest fel, Că de-l vor câștiga pe el, Am să mă tem și, negreșit, Voi face cum m-a sfătuit Și săvârși-voi un păcat, Pentru că ei au căutat, Pe mine, să mă defăimeze Și numele să mi-l păteze. De Tobia și Sambalat, Adu-Ți aminte, ne-ncetat, O Doamne, Dumnezeul meu! Adu-Ți aminte, tot mereu, De prorocița ‘ceea care, Noadia, drept nume are Și de prorocii ce-au cătat Ca să mă sperie, ne-ncetat! Trecut-au două’șicinci de zile Din ale lunii Elul file, Când zidul fost-a isprăvit. Cincizeci și două s-au vădit Zilele-n care am lucrat, Până când zidul s-a-nălțat. Vrăjmașii noștri, când aflară Că am sfârșit, se-nspăimântară Și s-au smerit, căci au știut Că lucrurile s-au făcut Prin voia Celui cari, mereu, Este al nostru Dumnezeu. Pe-atuncea, mulți fruntași erau Dintre Iudei, cari trimiteau Scrisori la Tobia și-astfel, Primeau răspunsuri, de la el. Mulți din Iudei, dintre-ai noști’ frați, Prin jurământ erau legați De el, pentru că se vădea Drept rudă cu Șecania, Cari este-al lui Arah fecior. Știam de înrudirea lor, Căci Tobia ginere-i fuse. Fiul pe care îl avuse Fusese Iohanan chemat. Acel fecior s-a însurat, Iar fata care-a fost luată, Pe Meșulam, îl avea tată Și Meșulam e-acel care, Pe Berechia, tată-l are. Oameni-aceia se vădeau Cum că, de bine, îl vorbeau, Pe Tobia, în fața mea, Iar el, scrisori, îmi trimitea, Voind să mă intimideze, Mereu, și să mă-nfricoșeze.