1 Samuel INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
Încă din Antichitate, evreii au considerat cărțile 1-2Samuèl ca formând o singură carte profetică („šᵊmûʾēl”) și i-au atribuit-o lui Samuèl, bazându-se pe 1Cr 29,29. A fost trecută printre Cărțile Profeților Anteriori pentru a o distinge de profeții posteriori, care începeau cu Isaía. Traducătorii greci au împărțit cartea în două părți și le-au unit cu Cărțile Regilor, în așa fel încât au format o lucrare căreia i-au propus titlul Cărțile Regilor (sau ale Împăraților). Vg latină a sfântului Ieronim a păstrat împărțirea în patru părți.
Primele capitole din 1Sam 1–7 nu oferă o relatare completă, ci numai unele fapte legate de Èli și Samuèl: nașterea și copilăria lui Samuèl, războiul dintre israeliți și filisteni, luarea arcei lui Dumnezeu de către filisteni. Capitolele 8–15 din 1Samuèl relatează instituirea monarhiei în persoana lui Saul. Încep astfel războaiele de eliberare, mai întâi împotriva fiilor lui Amòn, apoi împotriva filistenilor, împotriva lui Amalèc și a altor popoare. Dar regele nu este fidel poruncilor profetului și de aceea este îndepărtat de Dumnezeu. De la 1Sam 16—2Sam 1, este prezentată întâlnirea tânărului păstor Davíd cu Saul după ce Davíd a fost consacrat rege în secret de Samuèl. Saul devine gelos pe Davíd și încearcă de mai multe ori să-l ucidă. Davíd fuge de la curte în pustiu, unde rămâne pentru mai mult timp, urmat de un grup de prieteni cu care se refugiază apoi la filisteni. După ultima bătălie a lui Saul cu filistenii, acesta moare pe muntele Gèlboe împreună cu fiii săi.
În capitolele 2–9 din 2Samuèl, moartea lui Saul lasă un gol de putere, precum și riscul unui război civil între adepții lui Davíd și moștenitorul lui Saul. În cele din urmă, Davíd ocupă Ierusalímul și îl transformă în capitala politică și religioasă a regatului unit, ducând acolo arca lui Dumnezeu. În 2Sam 10–20, Dumnezeu îi promite lui Davíd o dinastie lungă. Intervin circumstanțe care îl pun în scenă pe urmaș. Capitolele 21–24 din 2Samuèl constituie un apendice la domnia lui Davíd.
Textul ebraic nu este întotdeauna bine păstrat, însă nu din vina editorilor sau a copiștilor anteriori, pentru că textul ebraic uneori era corupt încă din vechime de traducătorii greci și latini. Alteori, textul ebraic nu s-a păstrat foarte bine din cauza ultimilor copiști ai codicelor ebraice: din confruntarea cu vechile traduceri grecești și latine, se pot observa erorile lor. Uneori saltă propoziții întregi care încep sau se sfârșesc cu același cuvânt. Alteori, se observă schimbare de litere (de ex.: reș cu dalet). Traducerea LXX este făcută după un text ebraic vechi – scris probabil cu caractere feniciene – identic cu textul actual.
Teologia.
Valoarea istorică a celor două Carți ale lui Samuèl rezultă din antichitatea și redactarea fidelă a documentelor. Această valoare este confirmată de imparțialitatea prezentării diferitelor personaje, în special a lui Davíd. Este confirmată această valoare și de datele arheologiei, ca și de observarea riturilor și a obiceiurilor diferite din istoria Orientului Antic, în comparație cu cele relatate de Cărțile lui Samuèl.
Un rol important îl au profeții. Apariția acestor oameni deosebiți constituie un fenomen religios al monoteismului. Încă din Antichitate, Israèlul a cunoscut o astfel de instituție religioasă. Principiul și cauza acestei mișcări era prezența Duhului, care îi determina pe profeți să acționeze în numele lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu, iar scopul declarat și urmărit de ei era puritatea religiei Dumnezeului părinților lui Israèl. Profetul nu este propriu-zis cel care are misiunea de a prezice viitorul sau de a ghici lucrurile ascunse. El este cel chemat de Dumnezeu ca să facă prezent cuvântul divin oamenilor. Neavând gură, Dumnezeu constituie drept gura sa un om viu printre oameni. Cine ascultă vocea profetului ascultă glasul unui om, dar cuvântul auzit este al lui Dumnezeu care vorbește și care este prezent în poporul său. În cadrul poporului, profetul are autoritatea maximă, de aceea și regele este supus mesajului său.
În concepția biblică, Duhul nu este o idee sau o entitate abstractă și necorporală, ci este un dar ca un suflu care vine de la Dumnezeu; aduce cu sine ceva divin și acționează așa cum Dumnezeu acționează printr-o acțiune irezistibilă. El dă viață și rodnicie așa cum o face apa. În afara prezenței duhului bun, este și apariția duhului rău care provine „din partea Domnului” (1Sam 16,14.16.23). Aceasta confirmă că Dumnezeu este stăpânul oricărei forțe care acționează în lume și în inima omului: în acest sens duhul rău este „de la Domnul”.
Dumnezeu locuiește în țara lui și printre ai săi. Persecutat de Saul și fugar în țară străină, Davíd se teme tocmai pentru că este constrâns să părăsească țara moștenirii Domnului (1Sam 26,19-20). Arca este emblema războiului Domnului, „războinic puternic” (Ex 15,3); posedă un caracter sacru, de temut și benefic în același timp (1Sam 5,2 șu; 2Sam 4,22); este gloria lui Israèl (1Sam 4,22), pretinde sfințenie de la cel care slujește (1Sam 6,19-20; 2Sam 6,6-11), dar mai ales este prezența activă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, este punctul de întâlnire de unde Dumnezeu îi vorbește lui Samuèl (1Sam 3,3) sau de unde ascultă rugăciunea Ànei (1Sam 1,9). Dar arca valorează și protejează numai întrucât Dumnezeu valorează și protejează.
Orice alianță, chiar cu conținut profan, era sigilată în prezența divinității printr-un rit sacru care consta în sacrificii, în invocarea numelui divin și în blesteme împotriva celui care eventual ar încălca-o (1Sam 20,24). Un efect imediat al alianței era acela de a rămâne obligatorie pentru urmași, chiar și după moartea contractanților.
Împreună cu profetismul și cu preoția, monarhia este un punct de sprijin al istoriei lui Israèl. În țările vecine Israèlului, regalitatea umană era intim legată cu aceea a zeilor. Întronarea era practic divinizarea regelui, iar acesta, acționând ca suveran, acționa ca Dumnezeu și ca mare preot al zeilor. Iahvismul lui Israèl nu poate admite aceasta. Nu există o sărbătoare care să-l poată întrona pe Dumnezeu ca rege: el este regele lui Israèl printr-un eveniment istoric, și anume, alegerea lui Israèl exodul din Egipt și alianța de pe Sinài. Iahvismul este un cult adus unui Dumnezeu personal și transcendent și nu poate fi confundat cu ritualurile practicate în cinstea zeilor naturii. Dacă Yhwh dă un rege uman, acesta este doar un consacrat al său care îi execută ordinele și exercită autoritatea în numele altcuiva, iar poporul știe că Dumnezeu este cel viu și activ prin regalitatea sa, pe când regele nu este decât executorul său temporal. Regalitatea asupra lui Israèl îi aparține lui Dumnezeu, omul nu poate să o uzurpe și nu poate să o exercite în nume propriu.
Războiul era declarat și purtat în numele lui Dumnezeu, care era de fapt și luptătorul invizibil. Victoria îi aducea lui Dumnezeu supuși, tributuri și extensiunea stăpânirii. Dumnezeul poporului învins devenea supusul Dumnezeului învingător, împreună cu adoratorii lui. De aceea, luptătorii erau sfinți, aleșii lui Dumnezeu, și se cerea de la ei puritate rituală. Prada era, în teorie, proprietatea divinității și de aceea era arsă în cinstea lui. Cazul-limită la care a dus concepția despre războiul sfânt a fost „Hērem” sau „anatema”, pe care îl putem traduce cu „exterminare”. Cuvântul are valoare de „lucru separat de profan, interzis omului și consacrat lui Dumnezeu”. Aplicând conceptul la războiul sfânt, indică actul de a oferi divinității roadele victoriei și prăzii.
Importanța majoră a lui Davíd este legată de mesianism. De persoana lui, de fapt, Dumnezeu leagă revelația viitoare: dinastia lui este stabilă, descendenții lui sunt adoptați de Dumnezeu ca fii, regalitatea lui va ajunge la regalitatea mesianică. Dar mesianismul din cuvintele lui Natàn (în 2Sam 7,5-16) este încă latent, întrucât este un germen care va trebui să se dezvolte mai clar în viitor.
Structură.
1-2Samuèl, considerate împreună datorită conținutului, pot fi împărțite astfel:
I. COPILĂRIA ȘI VOCAȚIA LUI Samuèl (1,1–7,17):
arca alianței (4,1–7,17).
II. Samuèl ȘI REGALITATEA (1Sam 8,1–15,35):
Saul și războaiele sale (13,1–15,35);
III. SAUL ȘI Davíd (1Sam 16,1–2Sam 1,27).
IV. Davíd, REGE AL LUI Iùda (2Sam 2,1–4,12)
V. Davíd, REGE AL LUI Iùda ȘI AL LUI ISRAEL (2Sam 5,1–24,25):
succesiunea la tron (2Sam 9,1-13);
războiul împotriva lui Amòn (2Sam 10,1–12,31);
istoria lui Absalòm (2Sam 13,1–24,25).
Selectat acum:
1 Samuel INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
1 Samuel INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
Încă din Antichitate, evreii au considerat cărțile 1-2Samuèl ca formând o singură carte profetică („šᵊmûʾēl”) și i-au atribuit-o lui Samuèl, bazându-se pe 1Cr 29,29. A fost trecută printre Cărțile Profeților Anteriori pentru a o distinge de profeții posteriori, care începeau cu Isaía. Traducătorii greci au împărțit cartea în două părți și le-au unit cu Cărțile Regilor, în așa fel încât au format o lucrare căreia i-au propus titlul Cărțile Regilor (sau ale Împăraților). Vg latină a sfântului Ieronim a păstrat împărțirea în patru părți.
Primele capitole din 1Sam 1–7 nu oferă o relatare completă, ci numai unele fapte legate de Èli și Samuèl: nașterea și copilăria lui Samuèl, războiul dintre israeliți și filisteni, luarea arcei lui Dumnezeu de către filisteni. Capitolele 8–15 din 1Samuèl relatează instituirea monarhiei în persoana lui Saul. Încep astfel războaiele de eliberare, mai întâi împotriva fiilor lui Amòn, apoi împotriva filistenilor, împotriva lui Amalèc și a altor popoare. Dar regele nu este fidel poruncilor profetului și de aceea este îndepărtat de Dumnezeu. De la 1Sam 16—2Sam 1, este prezentată întâlnirea tânărului păstor Davíd cu Saul după ce Davíd a fost consacrat rege în secret de Samuèl. Saul devine gelos pe Davíd și încearcă de mai multe ori să-l ucidă. Davíd fuge de la curte în pustiu, unde rămâne pentru mai mult timp, urmat de un grup de prieteni cu care se refugiază apoi la filisteni. După ultima bătălie a lui Saul cu filistenii, acesta moare pe muntele Gèlboe împreună cu fiii săi.
În capitolele 2–9 din 2Samuèl, moartea lui Saul lasă un gol de putere, precum și riscul unui război civil între adepții lui Davíd și moștenitorul lui Saul. În cele din urmă, Davíd ocupă Ierusalímul și îl transformă în capitala politică și religioasă a regatului unit, ducând acolo arca lui Dumnezeu. În 2Sam 10–20, Dumnezeu îi promite lui Davíd o dinastie lungă. Intervin circumstanțe care îl pun în scenă pe urmaș. Capitolele 21–24 din 2Samuèl constituie un apendice la domnia lui Davíd.
Textul ebraic nu este întotdeauna bine păstrat, însă nu din vina editorilor sau a copiștilor anteriori, pentru că textul ebraic uneori era corupt încă din vechime de traducătorii greci și latini. Alteori, textul ebraic nu s-a păstrat foarte bine din cauza ultimilor copiști ai codicelor ebraice: din confruntarea cu vechile traduceri grecești și latine, se pot observa erorile lor. Uneori saltă propoziții întregi care încep sau se sfârșesc cu același cuvânt. Alteori, se observă schimbare de litere (de ex.: reș cu dalet). Traducerea LXX este făcută după un text ebraic vechi – scris probabil cu caractere feniciene – identic cu textul actual.
Teologia.
Valoarea istorică a celor două Carți ale lui Samuèl rezultă din antichitatea și redactarea fidelă a documentelor. Această valoare este confirmată de imparțialitatea prezentării diferitelor personaje, în special a lui Davíd. Este confirmată această valoare și de datele arheologiei, ca și de observarea riturilor și a obiceiurilor diferite din istoria Orientului Antic, în comparație cu cele relatate de Cărțile lui Samuèl.
Un rol important îl au profeții. Apariția acestor oameni deosebiți constituie un fenomen religios al monoteismului. Încă din Antichitate, Israèlul a cunoscut o astfel de instituție religioasă. Principiul și cauza acestei mișcări era prezența Duhului, care îi determina pe profeți să acționeze în numele lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu, iar scopul declarat și urmărit de ei era puritatea religiei Dumnezeului părinților lui Israèl. Profetul nu este propriu-zis cel care are misiunea de a prezice viitorul sau de a ghici lucrurile ascunse. El este cel chemat de Dumnezeu ca să facă prezent cuvântul divin oamenilor. Neavând gură, Dumnezeu constituie drept gura sa un om viu printre oameni. Cine ascultă vocea profetului ascultă glasul unui om, dar cuvântul auzit este al lui Dumnezeu care vorbește și care este prezent în poporul său. În cadrul poporului, profetul are autoritatea maximă, de aceea și regele este supus mesajului său.
În concepția biblică, Duhul nu este o idee sau o entitate abstractă și necorporală, ci este un dar ca un suflu care vine de la Dumnezeu; aduce cu sine ceva divin și acționează așa cum Dumnezeu acționează printr-o acțiune irezistibilă. El dă viață și rodnicie așa cum o face apa. În afara prezenței duhului bun, este și apariția duhului rău care provine „din partea Domnului” (1Sam 16,14.16.23). Aceasta confirmă că Dumnezeu este stăpânul oricărei forțe care acționează în lume și în inima omului: în acest sens duhul rău este „de la Domnul”.
Dumnezeu locuiește în țara lui și printre ai săi. Persecutat de Saul și fugar în țară străină, Davíd se teme tocmai pentru că este constrâns să părăsească țara moștenirii Domnului (1Sam 26,19-20). Arca este emblema războiului Domnului, „războinic puternic” (Ex 15,3); posedă un caracter sacru, de temut și benefic în același timp (1Sam 5,2 șu; 2Sam 4,22); este gloria lui Israèl (1Sam 4,22), pretinde sfințenie de la cel care slujește (1Sam 6,19-20; 2Sam 6,6-11), dar mai ales este prezența activă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, este punctul de întâlnire de unde Dumnezeu îi vorbește lui Samuèl (1Sam 3,3) sau de unde ascultă rugăciunea Ànei (1Sam 1,9). Dar arca valorează și protejează numai întrucât Dumnezeu valorează și protejează.
Orice alianță, chiar cu conținut profan, era sigilată în prezența divinității printr-un rit sacru care consta în sacrificii, în invocarea numelui divin și în blesteme împotriva celui care eventual ar încălca-o (1Sam 20,24). Un efect imediat al alianței era acela de a rămâne obligatorie pentru urmași, chiar și după moartea contractanților.
Împreună cu profetismul și cu preoția, monarhia este un punct de sprijin al istoriei lui Israèl. În țările vecine Israèlului, regalitatea umană era intim legată cu aceea a zeilor. Întronarea era practic divinizarea regelui, iar acesta, acționând ca suveran, acționa ca Dumnezeu și ca mare preot al zeilor. Iahvismul lui Israèl nu poate admite aceasta. Nu există o sărbătoare care să-l poată întrona pe Dumnezeu ca rege: el este regele lui Israèl printr-un eveniment istoric, și anume, alegerea lui Israèl exodul din Egipt și alianța de pe Sinài. Iahvismul este un cult adus unui Dumnezeu personal și transcendent și nu poate fi confundat cu ritualurile practicate în cinstea zeilor naturii. Dacă Yhwh dă un rege uman, acesta este doar un consacrat al său care îi execută ordinele și exercită autoritatea în numele altcuiva, iar poporul știe că Dumnezeu este cel viu și activ prin regalitatea sa, pe când regele nu este decât executorul său temporal. Regalitatea asupra lui Israèl îi aparține lui Dumnezeu, omul nu poate să o uzurpe și nu poate să o exercite în nume propriu.
Războiul era declarat și purtat în numele lui Dumnezeu, care era de fapt și luptătorul invizibil. Victoria îi aducea lui Dumnezeu supuși, tributuri și extensiunea stăpânirii. Dumnezeul poporului învins devenea supusul Dumnezeului învingător, împreună cu adoratorii lui. De aceea, luptătorii erau sfinți, aleșii lui Dumnezeu, și se cerea de la ei puritate rituală. Prada era, în teorie, proprietatea divinității și de aceea era arsă în cinstea lui. Cazul-limită la care a dus concepția despre războiul sfânt a fost „Hērem” sau „anatema”, pe care îl putem traduce cu „exterminare”. Cuvântul are valoare de „lucru separat de profan, interzis omului și consacrat lui Dumnezeu”. Aplicând conceptul la războiul sfânt, indică actul de a oferi divinității roadele victoriei și prăzii.
Importanța majoră a lui Davíd este legată de mesianism. De persoana lui, de fapt, Dumnezeu leagă revelația viitoare: dinastia lui este stabilă, descendenții lui sunt adoptați de Dumnezeu ca fii, regalitatea lui va ajunge la regalitatea mesianică. Dar mesianismul din cuvintele lui Natàn (în 2Sam 7,5-16) este încă latent, întrucât este un germen care va trebui să se dezvolte mai clar în viitor.
Structură.
1-2Samuèl, considerate împreună datorită conținutului, pot fi împărțite astfel:
I. COPILĂRIA ȘI VOCAȚIA LUI Samuèl (1,1–7,17):
arca alianței (4,1–7,17).
II. Samuèl ȘI REGALITATEA (1Sam 8,1–15,35):
Saul și războaiele sale (13,1–15,35);
III. SAUL ȘI Davíd (1Sam 16,1–2Sam 1,27).
IV. Davíd, REGE AL LUI Iùda (2Sam 2,1–4,12)
V. Davíd, REGE AL LUI Iùda ȘI AL LUI ISRAEL (2Sam 5,1–24,25):
succesiunea la tron (2Sam 9,1-13);
războiul împotriva lui Amòn (2Sam 10,1–12,31);
istoria lui Absalòm (2Sam 13,1–24,25).
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași