Cântarea cântărilor INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlul și autorul.
În ebraică, titlul este „Cântarea Cântărilor”, formă de superlativ care trebuie înțeleasă drept „Cântarea prin excelență”, „Cântarea cea mai frumoasă” sau, conform spiritului tradiției ebraice și creștine, „Cântarea cea mai sacră”. Termenul „cântare” este unul tehnic pentru a arăta o compoziție poetică interpretată cu vocea sau acompaniată cu sunetul diferitelor instrumente muzicale (cf. Num 21,17; 1Sam 18,6; 2Sam 19,36; 1Rg 10,12) sau un cântec sacru dedicat divinității (Jud 5,1; Ps 13,6; 21,14; 87,7). În versiunea siriacă a Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor este numită „Înțelepciunea Înțelepciunii lui Solomòn”, titlu care vrea să scoată în relief tema cărții, adică cea mai pură înțelepciune și experiență de viață.
Locul pe care îl ocupă Cântarea Cântărilor în Biblie este variat: în textul ebraic modern, ocupă primul loc între cele cinci cărți numite Meghilòt, destinate lecturării în sinagogă cu ocazia sărbătorilor mai importante (Cântarea Cântărilor se citește în timpul Paștelui). În versiunea greacă și latină, cartea este așezată între cărțile sapiențiale atribuite lui Solomòn, în mod obișnuit după Qohelèt și înainte de Cartea Înțelepciunii.
Limba ebraică din Cântarea Cântărilor dă uneori semne de arhaicitate, alteori reflectă limba dintr-o perioadă iudaică târzie. Acest lucru duce cu gândul la un poet redactor care își compune poemul într-o perioadă post exilică (sec. V-IV î.C.), folosindu-se de patrimoniul „cântecelor de dragoste” pe care Israèl le păstra înainte de toate pentru celebrarea cununiilor, ce durau o săptămână întreagă. Cântarea Cântărilor atribuie poemul lui Solomòn, poetul înțelept prin excelență, pentru a-i crește autoritatea.
Această carte, care nu vorbește despre Dumnezeu și folosește limbajul unei iubiri paSiònale, a ridicat dubii cu privire la canonicitate. În sec. I d.C., în ambientele ebraice, problema a fost rezolvată făcând apel la tradiție. Bazându-se pe aceeași motivație, Biserica creștină a considerat-o întotdeauna parte din Sfânta Scriptură.
Nu există nicio carte din Vechiul Testament care să fi fost interpretată atât de diferit cum este Cântarea Cântărilor. Interpretarea cea mai recentă caută semnificația cărții în cultul lui Iștàr și al lui Tammùz și în riturile căsătoriei divine realizate de rege, înlocuitorul zeului. Un astfel de rit, împrumutat de la canaaneeni, ar fi fost practicat în vechime în cultul lui Yhwh, iar Cântarea Cântărilor ar fi fost manualul acestei liturgii. Această teorie cultuală și mitologică nu poate fi demonstrată și nici acceptată. Nu se poate crede că un israelit credincios ar fi răspândit astfel de „produse” ale unei religii a fecundității. Dacă sunt asemănări de expresie între imnurile închinate lui Iștàr și Tammùz și poemele din Cântarea Cântărilor, aceasta se datorează faptului că și unele, și altele folosesc limbajul iubirii.
Interpretarea alegorică este mult mai veche. A devenit obișnuită printre evrei începând din sec. al II-lea d.C.: iubirea lui Dumnezeu pentru Israèl și cea a poporului pentru Dumnezeul său sunt prezentate ca raporturile dintre doi miri; aceasta ar fi și tema căsătoriei pe care profeții au dezvoltat-o începând de la Osea. Autorii creștini au urmat aceeași cale a exegezei ebraice, însă alegoria pentru ei se referă la legătura lui Cristos cu Biserica sau la unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu. Mulți comentatori moderni au rămas fideli acestei interpretări alegorice, cu unele diferențe de formă. Dar justificările exegetice care sunt aduse în favoarea sensului alegoric par artificiale și forțate.
Un număr din ce în ce mai mare de exegeți se întoarce la interpretarea literală. Ea se leagă de tradiția cea mai veche. Nu există niciun indiciu al unei interpretări alegorice a Cântării Cântărilor înainte de epoca de după Cristos; nici scrierile de la Qumràn nu arată nicio urmă. Noul Testament nu dă nicio mărturie în acest sens; evreii din sec. I foloseau cântarea în sărbătorile profane de nuntă și au continuat să o facă în ciuda interdicției lui Rabí Aqíba. Însăși Cântarea Cântărilor nu prezintă vreo intenție alegorizantă, spre deosebire de profeți, care, atunci când apelează la alegorie, o spun în mod explicit și dau și cheia de interpretare (cf. Is 5,7; Ez 16,2; 17,12, 23,4; 31,2; 32,2 etc.). Nimic nu arată că trebuie să se aplice această interpretare Cântării Cântărilor, o culegere de cântece care celebrează iubirea reciprocă și fidelă, pecetluită de căsătorie. Proclamă legitimitatea și preamărește valoarea iubirii umane, afirmând că ea nu este numai profană, întrucât Dumnezeu a binecuvântat căsătoria, înțeleasă ca uniunea afectivă cea mai stabilă dintre bărbat și femeie (cf. Gen 2) și, în același timp, mijloc de procreație.
Deci dacă se renunță la ajutorul alegoriei pentru a descoperi în carte aluzii la evenimente istorice, este greu de precizat data redactării. Unii autori consideră că ar fi apărut în Regatul lui Solomòn, însă aramaismele din limbă, folosirea unui cuvânt persan (Ct 4,13) și a unui cuvânt grec (3,9) impun o dată ulterioară exilului, probabil sec. V-IV î.C. Locul compoziției este cu siguranță Palestína.
Textul Cântării Cântărilor s-a păstrat relativ bine, deși sunt infiltrate glose și adaosuri marginale imposibil de corectat. Dintre versiuni, cea mai veche este cea greacă a LXX, datată în sec. al II-lea î.C. În general, este exactă, uneori prea literală. În mare parte bună, dar mai puțin elegantă, este Vulgata latină a sfântului Ieronim.
Teologia.
Una dintre temele teologice întrevăzute de autor poate fi „viziunea” (probabil generică) despre istoria lui Israèl din zilele exodului din Egipt până la exilul din Babilòn; este o istorie întrețesută de multe oferte de iubire din partea Domnului și de atitudini diferite (câteodată cutremurătoare) ale răspunsului poporului. Expresiile sunt tipic biblice, folosite de cântările de dragoste: iubitul, mireasa, prietena, regele, păstorul, turma, via, grădina, Libànul, flora de primăvară, noaptea și ziua (în special alianța cu Abrahàm: cf. Ct 2,17 – munții din Bèter), minunile exodului (Ct 1,9; 3,6), transportarea arcei în Siòn (Ct 6,12) și întoarcerea din exil (Ct 7,1) sunt evenimente care pot fi intuite cu ușurință în Cântarea Cântărilor.
Cartea resimte și entuziasmul restaurării post-exilice, fiind redată în așteptarea vie a unirii idilice dintre Dumnezeu și Israèl (Ct 2,6-7; 3,5; 5,4-6 etc.).
În această viziune teologică particulară a istoriei lui Israèl de dinainte și de după exil este natural ca Yhwh să fie gândit ca mirele lui Israèl, iar poporul ales, ca mireasă a lui (cf. Os 2; Ier 2,2; Ez 16).
O altă idee accentuată în Cântarea Cântărilor este demnitatea și măreția femeii, frumusețea trupului uman, întărind afirmația din Gen 1 că ceea ce a făcut Dumnezeu este bun (Ct 1,10).
Așadar, Cântarea Cântărilor a avut rolul de a prezenta o alianță de tip nupțial între cea prezisă de Ieremía (31,31-34) și cea care va fi revelată de Isus în discursul de la Ultima Cină (In 13–16). În timp ce Ieremía îi face pe cei întorși din exil să cânte o cântare ce are multe asemănări în cuvinte și gândire cu poemele de iubire din Cântarea Cântărilor, într-o viziune încă restrânsă la o bunăstare materială (cf. Ier 30,10-14), autorul Cântării Cântărilor își asumă rolul de a-i ajuta pe cei descurajați în opera lor obositoare de a-l căuta din nou pe Domnul cu răbdare și curaj, în ciuda deziluziilor care nu lipsesc și de a-i face să pătrundă mai profund în misterul relației cu Domnul, unicul și adevăratul Iubit.
Structura.
Cartea Cântarea Cântărilor poate fi împărțită astfel:
I. TITLU ȘI PROLOG (1,1-4)
II. PRIMUL POEM (1,5–2,7)
III. AL DOILEA POEM (2,8–3,5)
IV. AL TREILEA POEM (3,6–5,1)
V. AL PATRULEA POEM (5,2–6,3)
VI. AL CINCILEA POEM (6,4–8,4)
VII. EPILOG (8,5-7)
VIII. APENDICE (8,8-14).
Selectat acum:
Cântarea cântărilor INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
Cântarea cântărilor INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlul și autorul.
În ebraică, titlul este „Cântarea Cântărilor”, formă de superlativ care trebuie înțeleasă drept „Cântarea prin excelență”, „Cântarea cea mai frumoasă” sau, conform spiritului tradiției ebraice și creștine, „Cântarea cea mai sacră”. Termenul „cântare” este unul tehnic pentru a arăta o compoziție poetică interpretată cu vocea sau acompaniată cu sunetul diferitelor instrumente muzicale (cf. Num 21,17; 1Sam 18,6; 2Sam 19,36; 1Rg 10,12) sau un cântec sacru dedicat divinității (Jud 5,1; Ps 13,6; 21,14; 87,7). În versiunea siriacă a Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor este numită „Înțelepciunea Înțelepciunii lui Solomòn”, titlu care vrea să scoată în relief tema cărții, adică cea mai pură înțelepciune și experiență de viață.
Locul pe care îl ocupă Cântarea Cântărilor în Biblie este variat: în textul ebraic modern, ocupă primul loc între cele cinci cărți numite Meghilòt, destinate lecturării în sinagogă cu ocazia sărbătorilor mai importante (Cântarea Cântărilor se citește în timpul Paștelui). În versiunea greacă și latină, cartea este așezată între cărțile sapiențiale atribuite lui Solomòn, în mod obișnuit după Qohelèt și înainte de Cartea Înțelepciunii.
Limba ebraică din Cântarea Cântărilor dă uneori semne de arhaicitate, alteori reflectă limba dintr-o perioadă iudaică târzie. Acest lucru duce cu gândul la un poet redactor care își compune poemul într-o perioadă post exilică (sec. V-IV î.C.), folosindu-se de patrimoniul „cântecelor de dragoste” pe care Israèl le păstra înainte de toate pentru celebrarea cununiilor, ce durau o săptămână întreagă. Cântarea Cântărilor atribuie poemul lui Solomòn, poetul înțelept prin excelență, pentru a-i crește autoritatea.
Această carte, care nu vorbește despre Dumnezeu și folosește limbajul unei iubiri paSiònale, a ridicat dubii cu privire la canonicitate. În sec. I d.C., în ambientele ebraice, problema a fost rezolvată făcând apel la tradiție. Bazându-se pe aceeași motivație, Biserica creștină a considerat-o întotdeauna parte din Sfânta Scriptură.
Nu există nicio carte din Vechiul Testament care să fi fost interpretată atât de diferit cum este Cântarea Cântărilor. Interpretarea cea mai recentă caută semnificația cărții în cultul lui Iștàr și al lui Tammùz și în riturile căsătoriei divine realizate de rege, înlocuitorul zeului. Un astfel de rit, împrumutat de la canaaneeni, ar fi fost practicat în vechime în cultul lui Yhwh, iar Cântarea Cântărilor ar fi fost manualul acestei liturgii. Această teorie cultuală și mitologică nu poate fi demonstrată și nici acceptată. Nu se poate crede că un israelit credincios ar fi răspândit astfel de „produse” ale unei religii a fecundității. Dacă sunt asemănări de expresie între imnurile închinate lui Iștàr și Tammùz și poemele din Cântarea Cântărilor, aceasta se datorează faptului că și unele, și altele folosesc limbajul iubirii.
Interpretarea alegorică este mult mai veche. A devenit obișnuită printre evrei începând din sec. al II-lea d.C.: iubirea lui Dumnezeu pentru Israèl și cea a poporului pentru Dumnezeul său sunt prezentate ca raporturile dintre doi miri; aceasta ar fi și tema căsătoriei pe care profeții au dezvoltat-o începând de la Osea. Autorii creștini au urmat aceeași cale a exegezei ebraice, însă alegoria pentru ei se referă la legătura lui Cristos cu Biserica sau la unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu. Mulți comentatori moderni au rămas fideli acestei interpretări alegorice, cu unele diferențe de formă. Dar justificările exegetice care sunt aduse în favoarea sensului alegoric par artificiale și forțate.
Un număr din ce în ce mai mare de exegeți se întoarce la interpretarea literală. Ea se leagă de tradiția cea mai veche. Nu există niciun indiciu al unei interpretări alegorice a Cântării Cântărilor înainte de epoca de după Cristos; nici scrierile de la Qumràn nu arată nicio urmă. Noul Testament nu dă nicio mărturie în acest sens; evreii din sec. I foloseau cântarea în sărbătorile profane de nuntă și au continuat să o facă în ciuda interdicției lui Rabí Aqíba. Însăși Cântarea Cântărilor nu prezintă vreo intenție alegorizantă, spre deosebire de profeți, care, atunci când apelează la alegorie, o spun în mod explicit și dau și cheia de interpretare (cf. Is 5,7; Ez 16,2; 17,12, 23,4; 31,2; 32,2 etc.). Nimic nu arată că trebuie să se aplice această interpretare Cântării Cântărilor, o culegere de cântece care celebrează iubirea reciprocă și fidelă, pecetluită de căsătorie. Proclamă legitimitatea și preamărește valoarea iubirii umane, afirmând că ea nu este numai profană, întrucât Dumnezeu a binecuvântat căsătoria, înțeleasă ca uniunea afectivă cea mai stabilă dintre bărbat și femeie (cf. Gen 2) și, în același timp, mijloc de procreație.
Deci dacă se renunță la ajutorul alegoriei pentru a descoperi în carte aluzii la evenimente istorice, este greu de precizat data redactării. Unii autori consideră că ar fi apărut în Regatul lui Solomòn, însă aramaismele din limbă, folosirea unui cuvânt persan (Ct 4,13) și a unui cuvânt grec (3,9) impun o dată ulterioară exilului, probabil sec. V-IV î.C. Locul compoziției este cu siguranță Palestína.
Textul Cântării Cântărilor s-a păstrat relativ bine, deși sunt infiltrate glose și adaosuri marginale imposibil de corectat. Dintre versiuni, cea mai veche este cea greacă a LXX, datată în sec. al II-lea î.C. În general, este exactă, uneori prea literală. În mare parte bună, dar mai puțin elegantă, este Vulgata latină a sfântului Ieronim.
Teologia.
Una dintre temele teologice întrevăzute de autor poate fi „viziunea” (probabil generică) despre istoria lui Israèl din zilele exodului din Egipt până la exilul din Babilòn; este o istorie întrețesută de multe oferte de iubire din partea Domnului și de atitudini diferite (câteodată cutremurătoare) ale răspunsului poporului. Expresiile sunt tipic biblice, folosite de cântările de dragoste: iubitul, mireasa, prietena, regele, păstorul, turma, via, grădina, Libànul, flora de primăvară, noaptea și ziua (în special alianța cu Abrahàm: cf. Ct 2,17 – munții din Bèter), minunile exodului (Ct 1,9; 3,6), transportarea arcei în Siòn (Ct 6,12) și întoarcerea din exil (Ct 7,1) sunt evenimente care pot fi intuite cu ușurință în Cântarea Cântărilor.
Cartea resimte și entuziasmul restaurării post-exilice, fiind redată în așteptarea vie a unirii idilice dintre Dumnezeu și Israèl (Ct 2,6-7; 3,5; 5,4-6 etc.).
În această viziune teologică particulară a istoriei lui Israèl de dinainte și de după exil este natural ca Yhwh să fie gândit ca mirele lui Israèl, iar poporul ales, ca mireasă a lui (cf. Os 2; Ier 2,2; Ez 16).
O altă idee accentuată în Cântarea Cântărilor este demnitatea și măreția femeii, frumusețea trupului uman, întărind afirmația din Gen 1 că ceea ce a făcut Dumnezeu este bun (Ct 1,10).
Așadar, Cântarea Cântărilor a avut rolul de a prezenta o alianță de tip nupțial între cea prezisă de Ieremía (31,31-34) și cea care va fi revelată de Isus în discursul de la Ultima Cină (In 13–16). În timp ce Ieremía îi face pe cei întorși din exil să cânte o cântare ce are multe asemănări în cuvinte și gândire cu poemele de iubire din Cântarea Cântărilor, într-o viziune încă restrânsă la o bunăstare materială (cf. Ier 30,10-14), autorul Cântării Cântărilor își asumă rolul de a-i ajuta pe cei descurajați în opera lor obositoare de a-l căuta din nou pe Domnul cu răbdare și curaj, în ciuda deziluziilor care nu lipsesc și de a-i face să pătrundă mai profund în misterul relației cu Domnul, unicul și adevăratul Iubit.
Structura.
Cartea Cântarea Cântărilor poate fi împărțită astfel:
I. TITLU ȘI PROLOG (1,1-4)
II. PRIMUL POEM (1,5–2,7)
III. AL DOILEA POEM (2,8–3,5)
IV. AL TREILEA POEM (3,6–5,1)
V. AL PATRULEA POEM (5,2–6,3)
VI. AL CINCILEA POEM (6,4–8,4)
VII. EPILOG (8,5-7)
VIII. APENDICE (8,8-14).
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași