În luna Nisan, în al douăzecilea an al împăratului Artaxerxe, pe când vinul era înaintea lui, l‑am luat și i l‑am dat împăratului. Niciodată nu fusesem trist în prezența lui. Împăratul mi‑a zis: „De ce ai fața tristă? Nu ești bolnav, deci nu poate fi decât o întristare a inimii.” Atunci m‑a apucat o mare frică și i‑am răspuns împăratului: „Veșnic să trăiască împăratul! Cum să n‑am fața tristă când cetatea în care sunt mormintele părinților mei este în ruină și porțile ei sunt arse de foc?” Și împăratul mi‑a zis: „Ce anume ceri?” Eu m‑am rugat Dumnezeului cerurilor și i‑am răspuns împăratului: „Dacă împăratul găsește cu cale și dacă robul tău îi este plăcut, trimite‑mă în Iuda, la cetatea în care sunt mormintele părinților mei, ca s‑o rezidesc!” Împăratul, care o avea alături de el pe împărăteasă, mi‑a zis atunci: „Cât va ține călătoria ta și când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec și i‑am hotărât o vreme. Apoi i‑am zis împăratului: „Dacă împăratul găsește cu cale, să mi se dea scrisori pentru guvernatorii din Transeufratena, ca să‑mi îngăduie să trec și să intru în Iuda, precum și o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să‑mi dea lemne să fac grinzi pentru porțile fortăreței Templului, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi‑a dat ce am cerut, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine.
M‑am dus la guvernatorii din Transeufratena și le‑am dat scrisorile împăratului, care trimisese cu mine niște căpetenii ale oștirii și călăreți. Însă când Sanbalat, horonitul, și Tobia, slujitorul amonit, au auzit lucrul acesta, s‑au făcut foc și pară că venea un om să caute binele fiilor lui Israel.
Am ajuns la Ierusalim și am rămas acolo trei zile. După aceea, m‑am sculat noaptea cu câțiva oameni, dar nu am spus nimănui ce‑mi pusese Dumnezeul meu pe inimă să fac pentru Ierusalim. Nu adusesem cu mine niciun animal în afară de cel pe care călăream. Am ieșit noaptea pe Poarta Văii și m‑am îndreptat spre Izvorul Balaurului și spre Poarta Gunoiului, cercetând zidurile Ierusalimului, care fuseseră sparte, și porțile arse de foc. Am trecut pe la Poarta Izvorului și pe la Iazul Regelui și nu era loc pe unde să treacă animalul care era sub mine. Am urcat noaptea prin vale și am cercetat zidul. Apoi am intrat iarăși pe Poarta Văii, întorcându‑mă astfel. Mai marii poporului nu știau unde fusesem și ce făcusem. Până în clipa aceea nu le spusesem nimic iudeilor, nici preoților, nici nobililor, nici mai‑marilor, nici vreunuia dintre cei care purtau vreo răspundere.
Atunci le‑am zis: „Vedeți și voi starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este în ruine și porțile sunt arse de foc. Haideți să zidim iarăși zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de ocară!” Și le‑am istorisit cum mâna bună a Dumnezeului meu fusese peste mine și ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: „Atunci, să ne apucăm să zidim!” Și au prins curaj să înceapă această lucrare bună. Dar când au auzit aceasta, Sanbalat, horonitul, Tobia, slujitorul amonit, și Gheșem, arabul, și‑au bătut joc de noi și ne‑au aruncat vorbe disprețuitoare, zicând: „Ce faceți voi acolo? Vă răsculați împotriva împăratului?” Și eu le‑am răspuns: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă! Noi, robii Săi, ne vom apuca să zidim, dar voi n‑aveți nici parte, nici drept, nici pomenire în Ierusalim!”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
