Faptele apostolilor 19
19
Ucenicii lui Ioan se fac creștini
1Pe când erau încă acolo –
La Corinteni – aflat Apolo,
Pavel, prin Asia, s-a dus –
Prin părțile cele de sus –
Și, la Efes, a poposit.
Acolo, când a întâlnit
Câțiva discipoli, i-a-ntrebat:
2„Voi – Duhul Sfânt – L-ați căpătat,
Când ați crezut?” „Nu, n-am primit”,
Au zis ei, „nici n-am auzit
Că, Acest Duh Sfânt, a fost dat.”
3„Cu ce botez, v-ați botezat?”
„Cu-al lui Ioan botez, suntem
Noi, botezați. Atât avem.”
4„Vă spun dar, s-aveți cunoștință:
A botezat spre pocăință
Ioan, și-a zis ca orișicine,
Să creadă-n Cel ce-n urmă-i vine –
Deci în Iisus – dragii mei frați.”
5Atunci, ei fost-au botezați
În Sfântul Nume-al lui Iisus.
6Când Pavel, mâinile, și-a pus,
Asupra lor, Duhul Cel Sfânt,
Din cer, venit-a pe pământ
Și, peste ei, S-a așezat.
Cu toți au început, de-ndat’,
În alte limbi, ca să vorbească
Și-asemenea, să prorocească.
7Erau, acolo, mulți bărbați –
Cam doisprezece – adunați.
Pavel învață pe norod la Efes
8În urmă, Pavel a intrat,
În sinagogă; a luat
Cuvântul și, fără sfială,
Vorbit-a, plin de îndrăzneală.
Trei luni întregi, el a vorbit,
Cu ei. Pe larg, s-a referit
La lucrurile privitoare
La-mpărăția viitoare,
Cari este a lui Dumnezeu,
Voind a-ndupleca, mereu,
Pe cei care îl ascultau.
9Dar pentru că mulți se-arătau
Necredincioși și împietriți
Și pentru că au fost găsiți
Că au vorbit norodului,
De rău doar, Calea Domnului,
Pavel, pe loc, i-a părăsit.
Pe ucenici, i-a despărțit
De ei și-apoi, a învățat
Norodul cari s-a adunat
La școala unui om, numit
Traian. Acolo, a vorbit,
10Doi ani, iar cei ce locuiau
În Asia și cari erau
Iudei sau Greci, au auzit
În ăst timp, propovăduit,
Cuvântul Domnului, mereu.
11Prin Pavel, făcea Dumnezeu,
Minuni, cum nu s-au mai făcut,
12Până-ntr-atât că s-a văzut
Că dacă se punea ceva –
Basma, șorț – peste cineva
Bolnav, și-au fost întâi atinse
De Pavel, pe loc erau stinse,
Orișice boli, omul avea.
Dacă vreun duh rău se găsea,
În el, se întâmpla la fel:
Afară era scos și el.
Exorciștii Iudei
13Câțiva Iudei, cari se-ocupau
Cu exorcismul, și umblau
Din loc în loc, au început,
Ca peste-oricine a avut
Duhuri de draci, al Domnului
Nume, să-L cheme-asupra lui.
„Vă jur, acuma, pe Iisus,
Cel al lui Pavel” – ei au spus –
„Pe om, de-ndat’, să-l părăsiți!
Din el, afară, să ieșiți!”
14Cei cari acest lucru făceau,
Feciorii lui Sceva erau,
Șapte, la număr, fiind ei.
Preot de seamă, la Iudei,
Era, atuncea, al lor tată.
15Duhul cel rău le spuse-ndată:
„Eu, pe Iisus, Îl cunosc bine,
Și-l știu pe Pavel; însă, cine
Sunteți voi, încă, n-am aflat.”
16Iar omu-n care a intrat
Duhul cel rău, s-a repezit,
Și după ce i-a biruit,
Îi schingiui pe amândoi,
Încât abia scăpară, goi
Și plini de răni, din casa ‘ceea,
Cu fuga doar. După aceea,
17Acest fapt fost-a cunoscut
De toți Iudeii; l-au știut
Grecii și cei ce locuiau,
Atuncea, în Efes. Erau
Uimiți și foarte-nspăimântați.
De moarte, toți erau speriați,
Și-al Domnului Iisus Sfânt Nume,
Ajunse proslăvit, în lume.
18Mulți, dintre cei care-au crezut,
Mărturiseau tot ce-au făcut.
19Cei cari cu vrăji s-au ocupat,
Cărțile-au strâns și-apoi le-au dat
Foc, înaintea tuturor,
Iar, în arginți – valoarea lor –
Cincizeci de mii, a prețuit.
20Atunci, puternic întărit,
A fost Cuvântul Domnului,
Și mare, răspândirea Lui.
Răscoala argintarului Dimitrie
21Pavel, după ce-a făptuit
Aceste lucruri, s-a gândit,
Ca la Ierusalim, să plece,
Urmând, în al său drum, a trece –
Întâi – prin Macedonia
Și prin Ahaia. Își zicea:
„Va trebui, după aceea,
Să văd și Roma.” De aceea,
22El l-a trimis, pe Timotei
Și pe Erast, să meargă ei
‘Nainte-n Macedonia,
El rămânând în Asia,
23Un timp. Era chiar vremea-n care
S-a făcut mare tulburare,
În mijlocul norodului,
Asupra Căii Domnului.
24Un argintar, cari se numea
Dimitrie, și făurea
Temple de-argint, Dianei – care
Se bucura de cinste mare,
În rândul gloatei – i-a chemat,
25Pe ceilalți argintari, la sfat,
Și zise: „Știți cu toți, prea bine,
Că bogăția noastră ține,
De meseria ce-o avem.
26Dar, în Efes – acum – avem
Mari greutăți, și-asemenea
E-aproape-n toată Asia,
Căci lumea e înduplecată,
De Pavel, care îi arată
Precum că toți ai noștri zei –
Făcuți de mâini – nu-s dumnezei.
27Mare primejdie ne vine,
Din acest fapt. Vedeți dar, bine,
Cum că a noastră meserie,
Disprețuită o să fie,
Templul Dianei socotit
Ca un nimic și, negreșit,
Faima Dianei – cea cinstită
În toată lumea – nimicită.”
28Aceste vorbe i-au umplut
De furie și-au început
Să strige-apoi, cu toți, în cor:
„Diana Efesenilor
Este măreață!” De îndată,
29Cetatea fost-a tulburată.
Au năvălit toți, într-un gând,
În teatru, după ei târând,
Pe doi Macedoneni – cei care
Mergeau cu Pavel, în lucrare.
Gaiu și Aristarh erau
Aceia care-l însoțeau
Pe Pavel; ei au fost aduși
La teatru și, în față, puși.
30Pavel, îndată, a voit
Ca să vorbească, negreșit,
Mulțimii cari s-a adunat,
Numai că nu a fost lăsat,
De ucenici. Mulți din cei cari
31Erau, în Asia, mai mari,
Prieteni pentru că-i erau,
Să nu se ducă, îl rugau,
La teatru, unde adunată
Era mulțimea-nfuriată.
32Unii strigau una-ntr-un fel,
Iar alții, alta, în alt fel.
Lumea era învălmășită,
Dar mai ales nedumerită,
Căci foarte mulți nici nu știau
De ce, acolo, se aflau.
33În fața gloatei, înadins,
Pe Alexandru, l-au împins
Iudeii. El, semn, a făcut,
Cu mâna, însă, n-a putut
Ca să vorbească-n apărare,
34Pentru că-ntreaga adunare,
Că e Iudeu, a observat,
Și două ceasuri au strigat,
Cu toții, după voia lor:
„Diana Efesenilor
35E mare!” Dar, a reușit
Un logofăt, de-a potolit
Gloata, când zise: „Ascultați,
Voi, ai Efesului bărbați!
E cineva, printre voi, care
Nu știe cum că păzitoare
E-a Efesenilor cetate,
A templului celei aflate
La mare cinste, printre zei,
Precum și a chipului ei
Care, din ceruri, a căzut,
Cum toată lumea a văzut?
Noi, pe Diana, o cinstim –
Cum bine știți – și-o preamărim.
36Deci, dacă nu tăgăduiește
Nimeni, acest fapt, trebuiește,
De-ndată, să vă potoliți,
Ca nu cumva să săvârșiți
Ceva greșit. Seama luați,
37Pentru că sunt nevinovați
Acei pe care i-ați adus.
N-au jefuit templul, n-au spus
Vorbe de hulă-n fața voastră
Să-nfrunte pe zeița noastră.
38Deci, dacă despre cineva,
O plângere, are – cumva –
Dimitrie și toți ai lui,
Timp potrivit, acuma, nu-i,
Căci sunt zile de judecată,
Puse anume, și-o să poată
Să se pârască – mă gândesc –
Unii pe alții, cât poftesc,
39Atuncea. Dar, dacă umblați
După ceva, să așteptați
Ca adunarea legiuită,
O hotărâre potrivită,
Să poată da. Acum, să știți,
40Că noi, putem, învinuiți,
Pentru răscoală, ca să fim,
Fiindcă iată, nu găsim
Motive să îndreptățească
Această zarvă, nefirească.”
41După ce vorbele-a sfârșit,
Mulțimile s-au risipit.
Currently Selected:
Faptele apostolilor 19: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Faptele apostolilor 19
19
Ucenicii lui Ioan se fac creștini
1Pe când erau încă acolo –
La Corinteni – aflat Apolo,
Pavel, prin Asia, s-a dus –
Prin părțile cele de sus –
Și, la Efes, a poposit.
Acolo, când a întâlnit
Câțiva discipoli, i-a-ntrebat:
2„Voi – Duhul Sfânt – L-ați căpătat,
Când ați crezut?” „Nu, n-am primit”,
Au zis ei, „nici n-am auzit
Că, Acest Duh Sfânt, a fost dat.”
3„Cu ce botez, v-ați botezat?”
„Cu-al lui Ioan botez, suntem
Noi, botezați. Atât avem.”
4„Vă spun dar, s-aveți cunoștință:
A botezat spre pocăință
Ioan, și-a zis ca orișicine,
Să creadă-n Cel ce-n urmă-i vine –
Deci în Iisus – dragii mei frați.”
5Atunci, ei fost-au botezați
În Sfântul Nume-al lui Iisus.
6Când Pavel, mâinile, și-a pus,
Asupra lor, Duhul Cel Sfânt,
Din cer, venit-a pe pământ
Și, peste ei, S-a așezat.
Cu toți au început, de-ndat’,
În alte limbi, ca să vorbească
Și-asemenea, să prorocească.
7Erau, acolo, mulți bărbați –
Cam doisprezece – adunați.
Pavel învață pe norod la Efes
8În urmă, Pavel a intrat,
În sinagogă; a luat
Cuvântul și, fără sfială,
Vorbit-a, plin de îndrăzneală.
Trei luni întregi, el a vorbit,
Cu ei. Pe larg, s-a referit
La lucrurile privitoare
La-mpărăția viitoare,
Cari este a lui Dumnezeu,
Voind a-ndupleca, mereu,
Pe cei care îl ascultau.
9Dar pentru că mulți se-arătau
Necredincioși și împietriți
Și pentru că au fost găsiți
Că au vorbit norodului,
De rău doar, Calea Domnului,
Pavel, pe loc, i-a părăsit.
Pe ucenici, i-a despărțit
De ei și-apoi, a învățat
Norodul cari s-a adunat
La școala unui om, numit
Traian. Acolo, a vorbit,
10Doi ani, iar cei ce locuiau
În Asia și cari erau
Iudei sau Greci, au auzit
În ăst timp, propovăduit,
Cuvântul Domnului, mereu.
11Prin Pavel, făcea Dumnezeu,
Minuni, cum nu s-au mai făcut,
12Până-ntr-atât că s-a văzut
Că dacă se punea ceva –
Basma, șorț – peste cineva
Bolnav, și-au fost întâi atinse
De Pavel, pe loc erau stinse,
Orișice boli, omul avea.
Dacă vreun duh rău se găsea,
În el, se întâmpla la fel:
Afară era scos și el.
Exorciștii Iudei
13Câțiva Iudei, cari se-ocupau
Cu exorcismul, și umblau
Din loc în loc, au început,
Ca peste-oricine a avut
Duhuri de draci, al Domnului
Nume, să-L cheme-asupra lui.
„Vă jur, acuma, pe Iisus,
Cel al lui Pavel” – ei au spus –
„Pe om, de-ndat’, să-l părăsiți!
Din el, afară, să ieșiți!”
14Cei cari acest lucru făceau,
Feciorii lui Sceva erau,
Șapte, la număr, fiind ei.
Preot de seamă, la Iudei,
Era, atuncea, al lor tată.
15Duhul cel rău le spuse-ndată:
„Eu, pe Iisus, Îl cunosc bine,
Și-l știu pe Pavel; însă, cine
Sunteți voi, încă, n-am aflat.”
16Iar omu-n care a intrat
Duhul cel rău, s-a repezit,
Și după ce i-a biruit,
Îi schingiui pe amândoi,
Încât abia scăpară, goi
Și plini de răni, din casa ‘ceea,
Cu fuga doar. După aceea,
17Acest fapt fost-a cunoscut
De toți Iudeii; l-au știut
Grecii și cei ce locuiau,
Atuncea, în Efes. Erau
Uimiți și foarte-nspăimântați.
De moarte, toți erau speriați,
Și-al Domnului Iisus Sfânt Nume,
Ajunse proslăvit, în lume.
18Mulți, dintre cei care-au crezut,
Mărturiseau tot ce-au făcut.
19Cei cari cu vrăji s-au ocupat,
Cărțile-au strâns și-apoi le-au dat
Foc, înaintea tuturor,
Iar, în arginți – valoarea lor –
Cincizeci de mii, a prețuit.
20Atunci, puternic întărit,
A fost Cuvântul Domnului,
Și mare, răspândirea Lui.
Răscoala argintarului Dimitrie
21Pavel, după ce-a făptuit
Aceste lucruri, s-a gândit,
Ca la Ierusalim, să plece,
Urmând, în al său drum, a trece –
Întâi – prin Macedonia
Și prin Ahaia. Își zicea:
„Va trebui, după aceea,
Să văd și Roma.” De aceea,
22El l-a trimis, pe Timotei
Și pe Erast, să meargă ei
‘Nainte-n Macedonia,
El rămânând în Asia,
23Un timp. Era chiar vremea-n care
S-a făcut mare tulburare,
În mijlocul norodului,
Asupra Căii Domnului.
24Un argintar, cari se numea
Dimitrie, și făurea
Temple de-argint, Dianei – care
Se bucura de cinste mare,
În rândul gloatei – i-a chemat,
25Pe ceilalți argintari, la sfat,
Și zise: „Știți cu toți, prea bine,
Că bogăția noastră ține,
De meseria ce-o avem.
26Dar, în Efes – acum – avem
Mari greutăți, și-asemenea
E-aproape-n toată Asia,
Căci lumea e înduplecată,
De Pavel, care îi arată
Precum că toți ai noștri zei –
Făcuți de mâini – nu-s dumnezei.
27Mare primejdie ne vine,
Din acest fapt. Vedeți dar, bine,
Cum că a noastră meserie,
Disprețuită o să fie,
Templul Dianei socotit
Ca un nimic și, negreșit,
Faima Dianei – cea cinstită
În toată lumea – nimicită.”
28Aceste vorbe i-au umplut
De furie și-au început
Să strige-apoi, cu toți, în cor:
„Diana Efesenilor
Este măreață!” De îndată,
29Cetatea fost-a tulburată.
Au năvălit toți, într-un gând,
În teatru, după ei târând,
Pe doi Macedoneni – cei care
Mergeau cu Pavel, în lucrare.
Gaiu și Aristarh erau
Aceia care-l însoțeau
Pe Pavel; ei au fost aduși
La teatru și, în față, puși.
30Pavel, îndată, a voit
Ca să vorbească, negreșit,
Mulțimii cari s-a adunat,
Numai că nu a fost lăsat,
De ucenici. Mulți din cei cari
31Erau, în Asia, mai mari,
Prieteni pentru că-i erau,
Să nu se ducă, îl rugau,
La teatru, unde adunată
Era mulțimea-nfuriată.
32Unii strigau una-ntr-un fel,
Iar alții, alta, în alt fel.
Lumea era învălmășită,
Dar mai ales nedumerită,
Căci foarte mulți nici nu știau
De ce, acolo, se aflau.
33În fața gloatei, înadins,
Pe Alexandru, l-au împins
Iudeii. El, semn, a făcut,
Cu mâna, însă, n-a putut
Ca să vorbească-n apărare,
34Pentru că-ntreaga adunare,
Că e Iudeu, a observat,
Și două ceasuri au strigat,
Cu toții, după voia lor:
„Diana Efesenilor
35E mare!” Dar, a reușit
Un logofăt, de-a potolit
Gloata, când zise: „Ascultați,
Voi, ai Efesului bărbați!
E cineva, printre voi, care
Nu știe cum că păzitoare
E-a Efesenilor cetate,
A templului celei aflate
La mare cinste, printre zei,
Precum și a chipului ei
Care, din ceruri, a căzut,
Cum toată lumea a văzut?
Noi, pe Diana, o cinstim –
Cum bine știți – și-o preamărim.
36Deci, dacă nu tăgăduiește
Nimeni, acest fapt, trebuiește,
De-ndată, să vă potoliți,
Ca nu cumva să săvârșiți
Ceva greșit. Seama luați,
37Pentru că sunt nevinovați
Acei pe care i-ați adus.
N-au jefuit templul, n-au spus
Vorbe de hulă-n fața voastră
Să-nfrunte pe zeița noastră.
38Deci, dacă despre cineva,
O plângere, are – cumva –
Dimitrie și toți ai lui,
Timp potrivit, acuma, nu-i,
Căci sunt zile de judecată,
Puse anume, și-o să poată
Să se pârască – mă gândesc –
Unii pe alții, cât poftesc,
39Atuncea. Dar, dacă umblați
După ceva, să așteptați
Ca adunarea legiuită,
O hotărâre potrivită,
Să poată da. Acum, să știți,
40Că noi, putem, învinuiți,
Pentru răscoală, ca să fim,
Fiindcă iată, nu găsim
Motive să îndreptățească
Această zarvă, nefirească.”
41După ce vorbele-a sfârșit,
Mulțimile s-au risipit.
Currently Selected:
:
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca