Faptele apostolilor 5
5
Anania și Safira
1A fost un om căsătorit,
Cari, Anania, s-a numit.
Safira îi era soție.
Cei doi vândură o moșie
2Și-apoi, din prețul dobândit,
S-au înțeles de au oprit
O parte. Restul l-a adus
Chiar Anania, și l-a pus,
3Apostolilor, la picioare.
Petru i-a zis, plin de-ntristare:
„O, Anania, ce-ai făcut?
De ce, Satana ți-a umplut,
Inima, ca să minți, acum,
Pe Duhul Sfânt? Să spui dar, cum,
Prețul acelei moșioare,
Tu l-ai ascuns? Nu era, oare,
4Moșia ta, de n-o vindeai?
Tu crezi, oare, că nu puteai
Să faci, numai ceea ce vrei –
După-al tău plac – cu prețul ei?
În inimă-ți, cum s-a putut,
Astfel de gând, de s-a născut?
Nu minți pe oameni – îți spun eu! –
Ci tu Îl minți pe Dumnezeu!”
5Când vorbele i-a auzit,
Jos a căzut și a pierit.
O mare frică i-a umplut,
Pe-aceia care au văzut
Tot ceea ce s-a întâmplat.
6Câțiva flăcăi l-au ridicat,
Pe Anania, de pe jos,
L-au învelit și-apoi l-au scos
Afară, de l-au îngropat.
7După trei ceasuri, a intrat
Nevasta sa, fără să știe
8Ce s-a-ntâmplat. „Să îmi spui mie”,
Îi zise Petru, „cu atât
Ați dat moșia?” „Da, cu-atât” –
Răspunse ea. El zise-apoi:
9„V-ați înțeles deci, între voi
Și, Duhul Domnului, voiți –
Acuma – să Îl ispitiți?
Acei care l-au îngropat,
‘Nainte doar, pe-al tău bărbat,
La ușă sunt – ia seama bine! –
Și te vor duce și pe tine!”
10Safira-i căzu la picioare
Și-și dete ultima suflare.
Flăcăi-ndată au luat-o
Și-au dus-o, de au îngropat-o
11Lângă-al ei soț. O frică mare
Cuprinse-ntreaga adunare,
Și pe acei care-au aflat
Tot ceea ce s-a întâmplat.
Izbânda apostolilor
12Noroadele se adunau
Lângă apostoli, căci vedeau
Minuni și semne-nfăptuite,
Prin ei, și boli tămăduite.
În al lui Solomon pridvor
Ședeau, în fața tuturor,
13Dar nimeni nu a cutezat
Ca să se fi apropiat –
Dintre ceilalți – de a lor ceată.
Doar gloata era încântată
Și-i lăuda, în gura mare;
14Iar numărul acelor care
Credeau în Domnul, a sporit.
15Credința lor s-a întărit,
Până-ntr-atât, că îi luau
Pe cei bolnavi și îi scoteau
Pe uliță, pe paturi puși
Sau pe-așternuturi doar aduși,
Gândindu-se că numai dacă,
Umbra lui Petru o să treacă
Peste aceștia, destul este.
16Noroadele, prinzând de veste,
Din satele din jur porniră
Și, la Ierusalim, veniră
Cu-ai lor bolnavi, cu îndrăciți,
Și toți au fost tămăduiți.
Apostolii închiși și izbăviți
17Dar iată că preotul mare,
Cu toți ai săi, deci cu cei care
Alcătuiau gruparea lor –
Partida Saducheilor –
De pizmă plini, s-au ridicat
18Și-n temniță i-au aruncat,
Pe-apostoli. Dar, un mesager
19Al Domnului, trimis din cer,
În miez de noaptea, a deschis
Ușa, la temniță, și-a zis
20După ce-i slobozi: „Plecați!
În Templu, să vă așezați
Și să vestiți – poruncă este! –
Cuvintele vieții aceste,
21Norodului.” Ei au plecat
Și-n zorii zilei au intrat
În Templu, începând să-nvețe
Poporul și să dea povețe.
Pe ne-așteptate, a venit
Marele preot, însoțit
De toți bătrânii. Imediat,
Soborul, el a adunat
Și-a pus aprozi ca să se ducă,
La temniță, și să-i aducă,
22Pe-apostoli. Grabnic au plecat
Aprozii, dar nu i-au aflat
Pe-ntemnițați. Când au venit,
La Templu, astfel au vorbit:
23„Am fost la temniță și, iată
Că am găsit-o încuiată,
Iar ceata păzitorilor
Ședea-naintea ușilor.
Noi, ușile-am desferecat
Și înlăuntru am intrat;
Însă, pe nimeni, n-am găsit.”
24Când aste vorbe-au auzit,
Și căpitanul Templului
Și preoții norodului,
S-au privit lung și au rămas
Înmărmuriți și fără glas.
Despre apostoli, nu știau
Ce să mai creadă și-ncercau
Să vadă ce fel de urmări
Avea-vor aste întâmplări.
25Un om veni, atunci, și-a zis:
„Acei pe care i-ați închis,
În Templu sunt, de dimineață,
Și, pe noroade, le învață.”
26Când căpitanul Templului
Auzi spusa omului,
Luă aprozii și s-a dus,
De pe apostoli, i-a adus,
Dar nu cu sila, căci erau
Înspăimântați și se temeau
De gloatele furioase, care
Puteau, cu pietre, să-i omoare.
27Apoi, au fost înfățișați
Soborului, și întrebați
De către preotul cel mare:
28„Dar nu v-am poruncit noi, oare,
Ca în ăst Nume, să-ncetați,
Pe oameni, să-i mai învățați?!
Voi, dimpotrivă – ce-ați făcut? –
Ierusalimul l-ați umplut
Cu-nvățături și căutați,
Asupră-ne, să aruncați
Sângele omului acel.”
29Petru – și-apostolii, la fel –
Răspunseră: „Noi judecăm
Căci trebuie să ascultăm,
Mai mult, de Domnul, tot mereu,
Decât de oameni. Dumnezeu,
30Pe-Acel Iisus, L-a înviat –
Pe-Acel pe cari L-ați atârnat
Pe lemn, și L-ați ucis apoi.
31Pe-acel Iisus – aflați dar, voi –
Că Dumnezeu L-a ridicat
Cu-a Sa putere. L-a-nălțat
Și L-a făcut Mântuitor
Precum și Domn al tuturor,
Ca pocăință-n acest fel,
Să-i poată da, lui Israel;
Și, de asemenea, iertare
Pentru păcat, la fiecare.
32Iar noi, la lucrurile-aceste,
Martori suntem; și martor este
Și Duhul Sfânt, de Domnul dat,
Celor care L-au ascultat.”
Apostolilor li se dă drumul
33Când aste vorbe-au auzit,
Tăiați, la inimi, s-au simțit
Și-au căutat un mod în care
Ar fi putut să îi omoare.
34Atunci, un Fariseu numit
Gamaliel, om prețuit
De preoți dar și de popor –
Care era și-nvățător
În ale Legii – s-a sculat,
În plin Sobor, și-a cuvântat –
Dar nu-nainte ca să ceară,
Pe-apostoli, să îi scoată-afară:
35„Acum, bărbați israeliți,
Seamă luați, la ce voiți
A face ăstor oameni. Voi
36Mai știți că, nu de mult, la noi,
Se ridicase cineva
Spunând că el este ceva.
Teuda, omul s-a numit,
Iar lui, i s-au mai alipit,
Cam patru sute de bărbați;
Dar toți au fost împrăștiați,
După ce-a fost ucis Teuda.
37Apoi, Galileanul Iuda –
Pe vremea-nscrierii – la fel,
Norod mult trase după el.
Însă, cum știți, când a pierit,
Cei ce-l urmau s-au risipit.
38Acuma, iată ce vă spun:
Găsesc că lucrul cel mai bun,
Este ca înțelepți să fiți.
De-aceea, nu mai necăjiți
Oameni-acești. Dați-le pace!
Să nu aveți cu ei de-a face,
Căci dacă astă încercare,
Sau altfel spus – astă lucrare –
Din partea lor este pornită,
Are să fie nimicită.
39Dar dacă-i de la Dumnezeu,
N-o nimiciți voi, vă spun eu!
Să nu vă pomeniți luptând,
Cu Dumnezeu.” Atuncea când
40Cuvintele i-au auzit,
Întreg Soborul a sfârșit
Prin a îl asculta. Apoi,
Pe-apostoli i-au chemat ‘napoi;
Să-i bată cu nuiele-au pus,
Iar după ce-n al lui Iisus
Nume, opritu-i-au să-nvețe,
Norodul și să dea povețe,
I-au slobozit. Ei au plecat,
41Și foarte mult s-au bucurat
Fiindcă sunt învredniciți
A fi și ei, batjocoriți,
Pentru-al Lui Nume. Ne-ncetat,
42De-atunci, norodu-au învățat.
În orice loc s-ar fi găsit,
Mereu, au propovăduit
Și tuturor, veste, au dus,
De Evanghelia lui Iisus.
Currently Selected:
Faptele apostolilor 5: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
