Eclesiastul 1
1
Mersul tuturor lucrurilor
1De la Ierusalim plecat,
Cuvântul unui împărat
Prin valul vremii a pătruns,
Iar astăzi e la noi ajuns.
Acuma deci, atenți să stați,
Dacă doriți să-l ascultați:
„Eclesiastul fost-am eu,
Iar David este tatăl meu.
Să mă asculte tot poporul,
Căci sunt Propovăduitorul!
2Văd lipsă de înțelepciune –
Totul e doar deșertăciune!
E orice lucru, pieritor –
Supus deșertăciunilor.
3M-am întrebat: „Ce folos are
Un om, din truda lui, sub soare?”
4Un neam se trece, altul vine,
Pământul însă se va ține,
În veșnicie pe picioare.
5Iată că soarele răsare,
Apune și aleargă iară
De unde-a pornit prima oară,
Să reînceapă altă zi.
6Vântul suflă spre miazăzi;
Se-ntoarce-apoi spre miazănoapte
Cu ale palelor lui șoapte.
‘Napoi, revine peste fire,
Veșnic făcând astă rotire.
7Spre mare, râurile toate
Se-ndreaptă. Apa lor nu poate
Să umple a ei gură largă,
Ci spre izvoare, iar, aleargă
Din nou să curgă înspre mare.
8În necurmată frământare
Sunt lucrurile. Ochiul meu,
Chiar dacă le-ar privi mereu,
Nu se mai satură privind
Și nici urechea auzind.
9Tot ce a fost, are să fie
Din nou, în vremea ce-o să vie.
Tot ceea ce a fost făcut,
Iar se va face. Am văzut
Cum că nimic nu-i nou sub soare.
10De e vreun lucru despre care
S-ar putea spune: „În sfârșit,
E ceva nou, neîntâlnit.
Priviți! Este făcut cu rost!”,
Acela născocit a fost,
Cu multe veacuri, mai ‘nainte.
11Nimeni nu-și mai aduce-aminte
De tot ce fost-a în trecut,
Iar despre ce s-a petrecut
Acum – sau despre ce-o să fie –
Nicicând n-are să se mai știe,
Căci întâmplările din urmă
Nu au să lase nici o urmă
Pe cerul lumii azuriu,
Ființelor de mai târziu.
Deșertăciunea tuturor lucrurilor
12Primiți acum, al meu cuvânt,
Căci eu Eclesiastul sânt –
Al lui Israel împărat.
13Eu, inima, mi-am îndemnat
Să cerceteze, s-adâncească –
Cu-nțelepciune să gândească –
Tot ce sub ceruri se întâmplă.
Nu-i o-ndeletnicire simplă,
Ci dimpotrivă, truda cere,
Perseverență și putere.
Așadar iată, Dumnezeu
Cum l-a trudit, pe om, mereu.
14Și eu, la rându-mi, m-am trudit
În acest fel, căci am voit
Ca să văd tot ce e sub soare –
Tot ce se face – după care,
Am judecat cu-nțelepciune
Că totul e deșertăciune.
Că tot ce este pe pământ
E numai goană după vânt,
E ceea ce am constatat.
15Nu poate a fi îndreptat
Ce este strâmb și nici trecut,
La urmă, tot ce s-a văzut
Că este lipsă. M-am gândit
16Și mie însumi mi-am vorbit:
„Sporit-am în înțelepciune,
Mai mult decât puteau s-adune
Cei care-au fost încoronați
‘Naintea mea ca împărați,
Peste Ierusalim.” Mereu,
În minte adunat-am eu,
Înțelepciune și știință.
17Inima mea, cu sârguință,
A cercetat – atunci – prostia,
Înțelepciunea, nebunia.
Am înțeles că și-aste sânt,
La fel, doar goană după vânt;
18Căci unde-i multă-nțelepciune,
Și mult necaz o să se-adune,
Iar cel cari multe știe, are
Parte și de durere mare.
Currently Selected:
Eclesiastul 1: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca