Isaia 40
40
1„Să mângâiați poporul Meu!” –
A zis al vostru Dumnezeu.
2„Mergeți, degrabă, să vorbiți
Și în Ierusalim vestiți
Că e robia lui sfârșită
Și că îi este ispășită
Nelegiuirea. A primit
Mai mult – adică îndoit –
Decât era păcatul lui,
Acum, din partea Domnului.
3Strigă un glas: „Să vă grăbiți,
O cale să Îi pregătiți,
Domnului nostru, în pustie!
Să neteziți un drum! Să fie
Făcut în loc uscat, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu!
4Văile fi-vor înălțate,
Iar culmile vor fi plecate.
Să se prefacă în vâlcele,
De-ndat’, strâmtorile acele,
Iar coastele, câmpii, să fie.
5Atuncea doar, are să vie,
Să se descopere, pe dată,
Slava aceea minunată,
Care este a Domnului.
Ființele pământului,
În clipa ‘ceea, vor putea,
Cu toate, de a o vedea,
Pentru că Domnul, negreșit,
Este Cel care a vorbit.
6Un glas a zis: „Strigă, mereu!”
„Dar, ce anume, să strig eu?” –
Am îndrăznit, de-am întrebat.
Glasul, atunci, a cuvântat:
„Asemeni ierbii, toate sânt
Făpturile de pe pământ.
Ca florile câmpiilor,
Este și strălucirea lor.
7Iată că iarba se usucă,
Iar floarea ei este pe ducă
Și cade-ndată, la pământ,
Când trece al Domnului vânt.”
E drept, este acest popor,
Precum iarba câmpiilor:
8Iată că iarba se usucă
Iar floarea are să se ducă,
Însă va dăinui, mereu,
Cuvântul spus de Dumnezeu.
9Urcă pe vârful muntelui,
Ca să vestești Sionului,
Vestea cea bună. Strigă tare
Să răspândești vestea, cea mare,
Pân’ la Ierusalim. N-ai teamă,
Ci strigă dar, de bună seamă,
Să se audă-n fiecare
Dintre cetățile pe care
Le are Iuda-n țara lui.
Spune așa, poporului:
„Iată-L pe Cel care, mereu,
Este al vostru Dumnezeu!
10Iată-L că cu putere vine!
Porunci, în al Său braț, El ține.
Iată, cu El e plata Lui,
Iar răsplătirea Domnului
Merge-n ‘naintea Sa. Pe urmă,
11El Își va paște a Lui turmă,
Ca un Păstor adevărat.
În brațe, îi va fi luat,
Pe miei; la sân, El îi așează,
Iar oile ce alăptează
Sunt, cu blândețe, ocrotite,
De El fiind călăuzite.”
Puterea lui Dumnezeu
12„Dar cine reușit-a, oare,
Ca apele, să le măsoare?
Sau cine o fi măsurat
Cerul și-apoi a adunat
Toată țărâna cea pe care
Fața pământului o are,
Iar în măsura-n care-o puse,
Doar o treime se umpluse?
Cine-a venit cu un cântar,
Să cântărească munții? Dar,
Cu cumpăna, cine-a venit,
Când dealurile-a cântărit?
13Sau cine oare-a cercetat
Al Domnului Duh și I-a dat
Sfaturi, ca să Îl lumineze
Și-n toate să Îl îndrumeze?
14Cine s-a sfătuit cu El,
Să-I dea învățături astfel?
Dreptatea și a ei cărare,
Cine Îl învățase, oare?
Cine-a putut ca să adune
Și să Îi dea înțelepciune?
Sau cine, oare, L-a-ndrumat,
Pricepere de-a căpătat?
15Popoarele de pe pământ,
Precum o picătură, sânt,
De apă, dintr-o vadră. Iată,
Ca praful cumpenei se-arată.
Ostroavele, le saltă El,
La fel ca bobul mititel,
Ce este al nisipului.
16Pădurile Libanului
Nu Îi ajung un foc a face,
Iar ale sale dobitoace
Nu pot ajunge nici măcar
Spre a-I aduce jertfe-n dar.
17Popoarele de pe pământ,
Ca un nimic, ‘nainte-I sânt.
Nimicnicie se vădesc,
Deșertăciuni se dovedesc.
18Cu cine vreți, pe Dumnezeu,
Să Îl asemănați, mereu?
Cu cine, oare, încercați,
Pe El, să Îl asemănați?
19Meșterul – idoli – a turnat,
Iar argintarul i-a-mbrăcat
În strai de-argint și le-a făcut,
Apoi, din aurul bătut,
Câte-un șireag de lănțișoare,
Împodobind pe fiecare.
20Omul sărac, un dar, gătește,
Din lemnul ce nu putrezește.
Cată un meșter iscusit,
Să-i facă idolul dorit,
Așa precum și l-a visat,
Să nu se clatine vreodat’.
21Nu știți? Sau nu vi s-a făcut,
De la-nceput, de cunoscut?
Dar oare, nu ați auzit?
Ori, niciodată, n-ați gândit
Cum e pământu-ntemeiat?
22Iată, El este așezat,
Mereu, deasupra cerului
Ce este al pământului,
Iar oamenii de pe pământ,
În fața Lui, lăcuste, sânt.
Cerul, l-a-ntins ca pe-o maramă
Și l-a lățit – de bună seamă –
Ca pe un cort, căci l-a gătit
Să-i fie bun de locuit.
23Pe voievozi, El îi preface
Într-un nimic. La fel le face
Judecătorilor cari sânt
Pe fața-ntregului pământ.
24De-abia au fost ei semănați,
Abia de-s înrădăcinați,
Căci la suflarea Domnului,
Se uscă, iar vârtejul Lui
Îi spulberă de pe pământ,
Ca paiele duse de vânt.
25„Cu cine, oare, căutați,
Pe Mine să M-asemănați,
Să fie pe potriva Mea
Și să îi fiu asemenea?” –
A întrebat Cel Sfânt, apoi.
26„Priviți dar, către ceruri, voi!
Spuneți acuma, ce credeți?
Cine-a făcut, tot ce vedeți?
Oștirile-nălțimilor
Mergând după numărul lor,
În șir, așa cum ați văzut,
Pe ceruri, cine le-a făcut?
Domnul e Cel care le cheamă,
Pe nume și, de bună seamă,
Nici una-n față-I nu lipsește,
Căci tare, El se dovedește.”
27De ce-a zis, oare, Israel –
De ce-a zis și Iacov la fel –
Precum că „Iată, soarta mea,
Ascunsă se vădește ea
A fi, în fața Domnului,
Iar dreptul meu, ‘naintea Lui,
Îmi pare că este pierdut
Căci cu vederea e trecut”?
28Nu știi? Sau nu ai auzit
Că Dumnezeu a întocmit
Pământul? El nu ostenește
Și-apoi, nicicând, nu obosește.
Puterea Lui este ascunsă,
Nemărginită, nepătrunsă.
29Puterea Lui l-a întărit
Pe cel ce este obosit,
Iar pe cel cari a leșinat,
Puterea Lui l-a ridicat.
30Flăcăii, toți, se obosesc,
Iar tinerii se ostenesc
Și iată-i că s-au clătinat.
31Dar cei care și-au așezat
Nădejdea-n Domnul, își sporesc
Puterea și o înnoiesc.
Apoi, precum un vultur zboară.
La fel ca și o căprioară,
Aleargă și nu obosesc.
Umblă, însă nu ostenesc.”
Currently Selected:
Isaia 40: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
