Ioan 12:12-36

A doua zi, o gloată care Era la praznicul cel mare, Când auzit-a că Iisus, Către Ierusalim, S-a dus, A luat ramuri de finic Și-a alergat – mare și mic, Tânăr, bătrân – vrând fiecare, Să-I iasă în întâmpinare. „Osana! Binecuvântat E-al lui Israel Împărat!” – Strigau toți, la vederea Lui. „Cel ce-n Numele Domnului, Acuma, ni s-a arătat, Să fie binecuvântat!” Un măgăruș, găsi Iisus, Și-a-ncălecat, precum s-a spus: „Fiica Sionului n-ai teamă, Când Împăratul tău te cheamă. Pe-al măgăriței mânz, la tine, Călare – El – acuma, vine.” Discipolii n-au priceput Acestea, de la început, Dar după ce-a fost proslăvit Iisus, cu toți și-au amintit Că, despre El, toate-au fost scrise Și că – de fapt – se-nfăptuise Totul, precum s-a prorocit. Acei care L-au însoțit Când, din mormânt, El l-a chemat, Pe Lazăr și l-a înviat, Mărturiseau, acum, de El. Cu-atât mai mult, norodu-acel Ieși-n a Lui întâmpinare, Cuprins de o uimire mare. Văzând acestea, între ei, Vorbiră câțiva Farisei. „N-aveți câștig, de nici un fel, Căci lumea merge după El.” Acolo-au fost niște Greci care, La praznicul acela mare, Ce la Ierusalim se ține, Obișnuiau să se închine. De Filip – cel ce se trăgea Din Betsaida-n Galileea – Grecii acei se-apropiară Și, cu căldură, îl rugară: „Doamne, am vrea, ca pe Iisus, Să Îl vedem.” Filip s-a dus, Ca să vorbească, cu Andrei; S-au sfătuit, iar apoi, ei Au mers să-I spună, lui Iisus. Acesta, drept răspuns, a spus: „Iată că ceasul a sosit, Când Fiul fi-va proslăvit. Aflați căci, cu adevărat, Grăuntele de grâu picat, În brazdă, de nu va pieri, Singur va fi; de va muri, Roadă bogată, dobândește. Cel care, viața, își iubește, O să și-o piardă; dar cel care Viața-și urăște-n lume, are S-o capete, căci va să-i fie, Viața, dată, pe veșnicie. Acum, să vă mai spun ceva: Dacă-Mi slujește cineva, Să Mă urmeze! Unde-s Eu, Va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, De Tatăl Meu, cinstit fi-va. E tulburat sufletul Meu. Și-acuma, ce voi zice Eu?… Tată al Meu, Mă izbăvește De ceasul ce se pregătește?… Dar pentru-acest ceas, am venit, Pentru-acest ceas, M-am pregătit! Să-Ți proslăvești, Numele, Tată!” Din cer, s-a auzit, pe dată, Un glas ce-a zis: „L-am proslăvit Și-L proslăvesc, necontenit!” Norodul care auzise, Glasul din cer, un tunet, zise Că auzit-a. Mulți spuneau – Și, cu părerea, își dădeau, Cum că „Acel, care-a vorbit, E-un înger, din văzduh venit.” Iisus a zis: „Glasul acel, Nu Mie Mi-a vorbit, ci el Vorbit-a pentru voi. Căci iată: Acuma, este judecată Lumea, și-afară este dat Stăpânul ei. Când, înălțat, De pe pământ, am să fiu Eu, Oameni, am să atrag, mereu.” Le-a spus dar, de ce fel de moarte, Va urma El să aibă parte. Norodu-atuncea I-a vorbit: „Din Lege, noi am auzit, Cum că Hristos rămâne-n veci, Și-i drept ce scrie-n Lege. Deci, Atuncea, cum de-ai arătat Că Fiul trebuie-nălțat” Cine-I dar Fiul omului?” Iisus a zis, la rândul Lui: „Puțină vreme-aveți lumină. Umblați în ea, ca să nu vină Bezna, să vă cuprindă-apoi; Dacă, în beznă, umblați voi, Nu știți încotro vă-ndreptați. Deci, în lumină să umblați, Atât cât, încă, o aveți, De fii, luminii, să-i fiți, vreți.” După ce-a dat acest răspuns, Iisus, de gloată, S-a ascuns.