Proverbe 14
14
1Femeia, casa, îți zidește,
Când înțeleaptă se vădește;
Însă femeia cea nebună,
Cu mâna ei are să-și pună,
Grămadă casa, la pământ.
2Cine se teme de Cel Sfânt,
Se poartă cu neprihănire;
Dar omul care, în neștire,
Pe căi sucite doar pășește,
Pe Domnul Îl nesocotește.
3Nuia-i gura nebunului,
Bună pentru spinarea lui;
Cel înțelept se îngrijește
Și buzele și le păzește.
4Acolo unde boi nu sânt,
Ieslele-s goale – e doar vânt;
A banilor putere mare
Aduce roade cui îi are.
5Un martor credincios nu minte;
Dar unul mincinos, cuvinte
Nedrepte – fără vreo măsură –
Va arunca mereu, din gură.
6Omul care batjocorește,
Înțelepciune nu găsește;
Dar pentru omul priceput,
Știința-i un lucru plăcut
7Și chiar ușor. Să ocolești
Nebunul, căci n-ai să găsești
Pe ale lui buze, știința,
Ca să-ți mărească cunoștința.
8De-nțelepciune ocrotit,
Omul care e chibzuit
Alege calea de urmat;
Dar nebunia i-a-nșelat
Pe cei ce sunt nechibzuiți;
9Toți oamenii nesocotiți
Râd cu păcatul și glumesc;
Bunăvoință-și dăruiesc
Neprihăniții, între ei.
10Inima-și știe ale ei
Necazuri și nu va lăsa
Pe nime-n bucuria sa
Să se amestece, vreodată –
Nici un străin nu o să poată.
11Toți răii nimiciți fi-vor
Și va pieri și casa lor;
Cortul celui neprihănit,
De-a pururi, fi-va înflorit.
12Multe sunt drumurile care
Par bune, dar înșelătoare –
Către sfârșit – se dovedesc,
Căci la pieire însoțesc.
13De multe ori, chiar când e bine
Și râsu-n hohot lanț se ține,
Inima poate fi mâhnită,
Iar bucuria e sfârșită
Destul de trist, în acest caz,
Căci e urmată de necaz.
14Omul care e rătăcit,
Se satură de bâjbâit;
Și chiar cel bun e săturat
De câte-ntrânsul a aflat.
15Omul ce-i lesne-ncrezător,
Va crede vorba tuturor;
Dar omul chibzuit – cu minte –
Pășind, are să ia aminte.
16Se teme, în sufletul său,
Cel înțelept și de la rău
Se va abate ne-ncetat;
Dar este foarte îngâmfat
Și fără frică dovedit
Omul care-i nesocotit.
17Acel ce-i iute la mânie,
Precis va face o prostie;
Iar cel de răutate plin
Se urâțește, pe deplin.
18A proștilor parte-o să fie
Formată doar din nebunie;
Cei chibzuiți și învățați
Sunt de știință-ncununați.
19Omul cel rău să se închine –
Cu toți ai săi – la cel bun vine,
Iar omul cel nelegiuit,
La porți, la cel neprihănit.
20Omul sărac ce-o duce rău,
Urât e și de-amicul său;
Dar omul care e bogat,
De mulți amici e-nconjurat.
21Cel care își disprețuiește
Aproapele, păcătuiește;
Dar cei miloși sunt fericiți
Căci milă-au de nenorociți.
22Cei cari la rău doar se gândesc,
Mereu, mereu, se rătăcesc;
Cel cari la bine se gândește,
Cu bunătate doar muncește
Și plin e de credincioșie.
23Oriunde muncă e, se știe
Că și câștig se dobândește;
Dar unde numai se vorbește,
Doar lipsă este de găsit.
24Averea-i cea care-a-mpletit,
Deștepților, mândră cunună;
Dar nebunie doar adună
Cel care e nesocotit.
25Când martorul drept a vorbit,
Prin mărturia lui scăpate
Sunt suflete nevinovate.
26Cel cari, de Domnul, teamă, are,
În El găsi-va sprijin tare;
Astfel, sub scutul Domnului,
Au adăpost copiii Lui.
27Frica de Domnul e izvor
De viață, dat oamenilor;
De cursa morții, ne ferește
Și tot mereu ea ne păzește.
28Mulțimile poporului
Dau slava împăratului;
Dar lipsa lor, moarte vestește,
Pentru cel care cârmuiește.
29Cel cari încet e la mânie,
E priceput; însă prostie
Nemărginită, dovedește
Acel ce iute izbucnește.
30Când inima e liniștită,
E viața trupului păzită;
Însă pizma oamenilor,
E putrezirea oaselor.
31Când pe sărac îl asuprești,
Pe Ziditor Îl înjosești;
Când ești milos cu cel lipsit,
Pe Dumnezeu tu L-ai cinstit.
32De răutate e surpat
Cel rău; dar cel neîntinat,
La moarte chiar, nădăjduiește.
33Înțelepciunea locuiește
În inima ce-i pricepută;
Dar se va face cunoscută
Și printre cei nesocotiți.
34Poporul de neprihăniți
Prin curăție-i ridicat,
Însă orice fel de păcat
Rușine-aduce-asupra lui.
35Plăcerea împăratului
E într-o slugă chibzuită;
Dar sluga cari e dovedită
Că de ocară e cuprinsă,
De-a lui mânie e atinsă.
Currently Selected:
Proverbe 14: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca