Psalmii 104
104
1Suflet al meu, pe Dumnezeu,
Să-L binecuvintezi mereu!
Doamne, Tu ești Acela care
Te-areți nemărginit de mare!
În străluciri ești îmbrăcat
Și-n măreție-nveșmântat!
2Tu, cu lumină, Te-nvelești
Căci drept manta o folosești.
În mâna Ta, ceru-l cuprinzi
Și ca pe-un cort Tu îl întinzi.
3Din ape, vârf Îți întocmești,
Acolo unde locuiești.
Norii, drept car Ție Îți sânt
Și umbli pe aripi de vânt.
4Din râuri, soli, Îți întocmești;
Din flăcări, slujitori croiești.
5Pe temelii tari ai zidit
Pământul, când l-ai întocmit
Și de aceea niciodat’,
El n-o să fie clătinat.
6Adâncul, Tu l-ai folosit
Ca pe un strai și-ai învelit
Pământul. Vârful munților
Era sub vălul apelor.
7Tu, însă, ai amenințat
Apa care s-a-nspăimântat.
De al Tău tunet s-a-ngrozit
Și-n mare grabă a fugit,
8Umblând pe-ale munților căi
Și coborând, apoi, în văi,
Până la locul hărăzit,
Pe care Tu l-ai pregătit.
9O margine-a fost așezată
Apoi, și n-a mai fost lăsată
Ca peste ea să poată trece,
Pământul să îl mai înece.
10În văi, Tu faci ca să țâșnească
Izvoare și să șușotească
Ale lor ape, printre frunți
De stânci, hălăduind prin munți.
11Fiarele care sunt aflate
Pe câmp, din ele-s adăpate.
Măgari sălbatici se opresc
Și însetarea-și potolesc.
12Pe malurile râului,
Stau păsările cerului,
Iar al lor glas – necontenit –
Prin rămuriș e auzit.
13Din locul Său înalt, mereu,
Munții îi udă Dumnezeu,
Iar de al Lui rod minunat
Pământul este săturat.
14Tu faci să crească iarba care
E pentru-a vitelor mâncare.
Îi dai verdețuri omului,
Din roadele pământului,
Să aibă hrană-mbelșugată.
15Vin îi mai dărui, totodată,
Cu care se înviorează.
Fața și-o înfrumusețează,
Cu untdelemnul dat de Tine.
Pâine îi dai, pentru a-și ține
Inima tare-n pieptul lui.
16Se udă pomii Domnului –
Cedrii Libanului – pe care
El i-a sădit, pe fiecare.
17În ei, păsări se-adăpostesc
Și cuiburi își alcătuiesc,
Iar cocostârcii cei frumoși,
Loc își aleg, în chiparoși.
18Țapii sălbatici se vădesc,
În munți-nalți, că locuiesc,
Iar stâncile bătrâne-au fost,
Loc pentru iepuri, de-adăpost.
19El a făcut luna, să știe,
Răbojul vremii, să îl ție.
Soare-a făcut apoi, să-i spună
Când trebuie ca să apună.
20El face bezna ca să iasă
Și-al nopții văl atunci se lasă,
Iar fiarele pădurilor
Se mișcă în adâncul lor.
21Puii de lei, flămânzi, mugesc
Și după pradă se pornesc,
Hrană cerându-I Domnului.
22La răsăritul soarelui,
Fiarele pleacă înapoi
Și-n vizuine dorm apoi.
23Dar iată, omul iese iară,
La munca lui, până pe seară.
24Ce multe-s, Doamne, ale Tale
Lucrări! Tu ai găsit cu cale,
Ca să le faci cu-nțelepciune,
Ca pe pământ să le poți pune.
25Pe-al ei cuprins, întinsa mare
Multe viețuitoare are.
26Corăbiile îi străbat
Întinderile-n lung și-n lat.
Leviatanul l-ai făcut,
Doamne, pentru că Tu ai vrut
Ca să se joace ne-ncetat,
În valul ei cel înspumat.
27Acum, aste viețuitoare,
Toate așteaptă răbdătoare,
Ca să le dai hrană, la vreme.
28Ele nu au de ce se teme,
Căci știu că își vor căpăta
Hrana, mereu, din mâna Ta.
29Când Fața Ta nu se arată,
Un tremur le cuprinde-ndată.
Le iei suflarea: ele mor
Și intră în țărâna lor.
30Când le trimiți suflare-n dar,
Zidite ele vor fi iar.
În acest fel, cu a lor viață,
Tu înnoiești a lumii față.
31Să țină slava Domnului,
De-acum în veacul veacului!
Domnul să aibă bucurie
De lucrul Său, pentru vecie!
32Către pământ, El S-a uitat
Și-acesta s-a cutremurat.
Munții, să fumege, au prins,
Atunci când Domnul i-a atins.
33Cât voi trăi, lui Dumnezeu,
Îi cânt și-L laud, tot mereu.
34Plăcut, al meu cuvânt să-I fie!
Iată că a mea bucurie
E Domnul, căci de El, mereu,
Se bucură sufletul meu.
35Aceia cari păcătoși sânt
Să piară-acum, de pe pământ,
Iar toți cei răi să nu mai fie,
Ci morți s-ajungă, pe vecie!
Suflet al meu, pe Dumnezeu,
Să-L binecuvintezi mereu!
Toți cei ce-n lume vă aflați,
Pe Domnul să Îl lăudați!
Currently Selected:
Psalmii 104: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca