Psalmii 89
89
Psalmul acesta-i o cântare,
A lui Heman, acela care –
Așa după cum s-a vădit –
Este din neamul Ezrahit
1Eu voi cânta, fără-ncetare,
A Domnului meu îndurare.
Din neam în neam, vreau să se știe
Despre a Lui credincioșie.
2„Veșnică temelie are
A Domnului nost’ îndurare!
Credincioșia Domnului
Tare-i, asemeni cerului!”
3Domnul a zis: „Am încheiat
Un legământ și i-am jurat,
Lui David – care-i rob al meu –
4Spunând: „Îți întăresc, mereu,
Sămânța ca în veci să fie
Urmași ai Tăi puși la domnie.”
5Minunile-Ți sunt lăudate,
Doamne, de cerurile toate!
Laudă sfinți-n adunare,
Credincioșia Ta cea mare!
6În ceruri, cine va putea,
Cu Domnu-a fi, asemenea?
Dar cine e ca Tine, oare,
Printre feciorii cei pe care
Îi are Domnul? Ne-ncetat,
7Domnul Se-arată-nfricoșat,
În adunarea sfinților.
Pentru întregul lor sobor,
Temut se află Dumnezeu.
8Cine-i ca Tine, Domnul meu,
Puternic și-nfricoăștor,
O, Doamne al oștirilor!
Credincioșia, ne-ncetat,
Pe Tine te-a înconjurat.
9Tu îmblânzești mânia mării.
Când își ridică-n largul zării
Valuri furioase, Tu vorbești
Cu ele și le potolești.
10Întreg Egiptul l-ai zdrobit –
Ca pe un hoit – și-ai risipit
Vrăjmașii prin puterea care
Este în brațul Tău cel tare.
11Cerul întreg și-acest pământ,
Doar ale Tale, Doamne, sânt.
Lumea și tot ce e aflat
În ea, Tu le-ai întemeiat.
12Tu, miazăzi, ai rânduit
Și miazănoapte-ai întocmit.
De al Tău Nume minunat,
Taborul tot s-a bucurat.
S-a bucurat, apoi, la fel,
Hermonu-alăturea de el.
13Puternic, al Tău braț se-arată.
Dreapta Îți este înălțată,
Iar mâna Ta e întărită.
14Apoi, dreptatea Ta vestită –
Și judecata – temelie
Sunt pentru-al Tău jilț de domnie.
Mereu, la Tine sunt aflate
Credincioșie, bunătate.
15Ferice de poporul care
Cunoaște glasul ce îl are
Trâmbița Ta, iar pe-a lui cale,
Este lumina Feței Tale!
16Acel popor s-a bucurat
De al Tău Nume, ne-ncetat,
Iar cu dreptatea Ta cea mare,
El s-a fălit fără-ncetare.
17Tu ești fala poporului.
Tu ești fala puterii lui.
Prin îndurarea-Ți arătată,
Puterea noastră-i ridicată,
18Căci Dumnezeu – cum e știut –
Este mereu al nostru scut,
Iar Împărat ne e Acel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
19Celui ce-Ți este preaiubit,
Prin vis, în urmă, i-ai vorbit
Zicându-i: „Ajutor am dat
Și-un tânăr Eu am ridicat.
20El este David, robul Meu,
Pe care-n urmă l-am uns Eu,
Cu untdelemnul Meu cel sfânt.
21Iată că al lui sprijin sânt:
Cu mâna Mea îl întăresc
Și cu-al Meu braț îl ocrotesc.
22Vrăjmași-n pace-l vor lăsa,
Iar cel rău nu-l va apăsa.
23Din fața lui, am să-i zdrobesc
Pe cei care îl dușmănesc.
Loviți au să se pomenească
Aceia cari au să-l urască.
24Astfel, a Mea credincioșie,
Cu el – mereu – are să fie,
Iar bunătatea Mea cea mare
Va fi cu el, fără-ncetare.
A lui tărie, tot mereu,
Spori-va prin Numele Meu.
25Marea și râurile toate
În stăpânire-i vor fi date.
26El zice: „Tu ești Tatăl meu.
Stâncă îmi ești și Dumnezeu!
Tu Doamne, pe cuprinsul firii,
Stâncă îmi ești, a mântuirii!”
27Atunci, Eu îl voi fi făcut
Să fie cel dintâi născut,
Mai ‘nalt decât toți cei ce sânt
Drept împărați pe-acest pământ,
28Iar bunătatea Mea cea mare
Îl va-nsoți fără-ncetare.
Față de el, păstra-voi Eu,
Întocmai, legământul Meu.
29Sămânța lui are să fie,
În veci, pe jilțul de domnie.
30Dacă ai lui fii părăsesc
Legea și nu Îmi împlinesc
Poruncile ce le-am lăsat,
31Și dacă ei vor fi călcat
Orânduirile lăsate
Care de Mine au fost date,
32Atuncea am să-i pedepsesc
Și cu nuiele-am să-i lovesc.
33Dar nu Mă voi îndepărta,
Iar bunătatea Mea va sta,
Mereu, cu ei, ca să nu fie –
Cumva, a Mea credincioșie
Ajunsă de minciună. Iată,
34Eu – legământul – niciodată,
Nu-l voi călca căci, negreșit,
Nu voi schimba ce am rostit.
35Atuncea când l-am încheiat,
Pe-a Mea sfințenie am jurat.
Cum aș putea să îl mint Eu,
Pe David, care-i rob al Meu?
36Sămânța lui, pentru vecie,
Va dăinui. A lui domnie
Va fi mereu ‘naintea Mea,
Ca soarele; de-asemenea,
37Ca luna ea are să fie,
Să dăinuie în veșnicie,
Ca martorul acel pe care,
Cerul, drept credincios, îl are.
38Totuși, Tu l-ai îndepărtat,
Căci pe-al Tău uns Te-ai mâniat.
39În urmă, ai nesocotit
Chiar legământul, negreșit,
Pe care, Tu l-ai încheiat
Cu al Tău rob. Ai aruncat
Cununa lui și-ai pângărit-o,
Când la pământ Tu ai trântit-o.
40Ale lui zile le-ai scurtat.
Cetățile le-ai dărâmat.
41Vecinii îl batjocoresc,
Iar trecători-l jefuiesc.
42Ai săi dușmani sunt întăriți;
Vrăjmașii sunt înveseliți,
43Că Tu făcut-ai ca apoi
Sabia lui să dea-napoi,
Pentru că sprijin nu i-ai dat
Când el în luptă s-a aflat.
44Tu, strălucirea ce-o avea,
Ai stins-o și de-asemenea
Trântit făcut-ai ca să fie
Scaunul său, cel de domnie.
45I-ai scurtat anii cei pe care
Vremea de tinerețe-i are
Și cu rușine, negreșit,
Acuma l-ai acoperit.
46Dar Dumnezeule, cât oare,
Te mai ascunzi fără-ncetare?
Oare cât timp, a Ta mânie,
Ca focul, are să mai fie?
47Doamne, Te rog, aminte ia,
Cât e de scurtă viața mea.
Aminte să-Ți aduci – îți zic –
De-asemeni, pentru ce nimic
Ai făcut fiii omului.
48Căci nici un om, în lume, nu-i,
Care să poată să trăiască,
Fără ca moartea să-și găsească.
Din rândul morților, cumva,
Sufletu-și scapă cineva?
49Dar unde oare-a dispărut
A Ta-ndurare de-nceput,
Pe care ai jurat – odată –
Că îi va fi lui David dată?
50Adu-Ți aminte, Domnul meu,
De cei care-Ți sunt robi, mereu!
Aminte ia că port, sub soare,
Ocările multor popoare!
51Adu-Ți aminte de cei răi,
De-ocara vrăjmașilor Tăi!
Aminte ia, căci îl urăsc
Pe al Tău uns și-l ocărăsc!
52Să fie binecuvântat
Al nostru Domn – neîncetat –
Acum, în anii care vin
Și-n veci de veci! Amin! Amin!
Currently Selected:
Psalmii 89: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Psalmii 89
89
Psalmul acesta-i o cântare,
A lui Heman, acela care –
Așa după cum s-a vădit –
Este din neamul Ezrahit
1Eu voi cânta, fără-ncetare,
A Domnului meu îndurare.
Din neam în neam, vreau să se știe
Despre a Lui credincioșie.
2„Veșnică temelie are
A Domnului nost’ îndurare!
Credincioșia Domnului
Tare-i, asemeni cerului!”
3Domnul a zis: „Am încheiat
Un legământ și i-am jurat,
Lui David – care-i rob al meu –
4Spunând: „Îți întăresc, mereu,
Sămânța ca în veci să fie
Urmași ai Tăi puși la domnie.”
5Minunile-Ți sunt lăudate,
Doamne, de cerurile toate!
Laudă sfinți-n adunare,
Credincioșia Ta cea mare!
6În ceruri, cine va putea,
Cu Domnu-a fi, asemenea?
Dar cine e ca Tine, oare,
Printre feciorii cei pe care
Îi are Domnul? Ne-ncetat,
7Domnul Se-arată-nfricoșat,
În adunarea sfinților.
Pentru întregul lor sobor,
Temut se află Dumnezeu.
8Cine-i ca Tine, Domnul meu,
Puternic și-nfricoăștor,
O, Doamne al oștirilor!
Credincioșia, ne-ncetat,
Pe Tine te-a înconjurat.
9Tu îmblânzești mânia mării.
Când își ridică-n largul zării
Valuri furioase, Tu vorbești
Cu ele și le potolești.
10Întreg Egiptul l-ai zdrobit –
Ca pe un hoit – și-ai risipit
Vrăjmașii prin puterea care
Este în brațul Tău cel tare.
11Cerul întreg și-acest pământ,
Doar ale Tale, Doamne, sânt.
Lumea și tot ce e aflat
În ea, Tu le-ai întemeiat.
12Tu, miazăzi, ai rânduit
Și miazănoapte-ai întocmit.
De al Tău Nume minunat,
Taborul tot s-a bucurat.
S-a bucurat, apoi, la fel,
Hermonu-alăturea de el.
13Puternic, al Tău braț se-arată.
Dreapta Îți este înălțată,
Iar mâna Ta e întărită.
14Apoi, dreptatea Ta vestită –
Și judecata – temelie
Sunt pentru-al Tău jilț de domnie.
Mereu, la Tine sunt aflate
Credincioșie, bunătate.
15Ferice de poporul care
Cunoaște glasul ce îl are
Trâmbița Ta, iar pe-a lui cale,
Este lumina Feței Tale!
16Acel popor s-a bucurat
De al Tău Nume, ne-ncetat,
Iar cu dreptatea Ta cea mare,
El s-a fălit fără-ncetare.
17Tu ești fala poporului.
Tu ești fala puterii lui.
Prin îndurarea-Ți arătată,
Puterea noastră-i ridicată,
18Căci Dumnezeu – cum e știut –
Este mereu al nostru scut,
Iar Împărat ne e Acel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
19Celui ce-Ți este preaiubit,
Prin vis, în urmă, i-ai vorbit
Zicându-i: „Ajutor am dat
Și-un tânăr Eu am ridicat.
20El este David, robul Meu,
Pe care-n urmă l-am uns Eu,
Cu untdelemnul Meu cel sfânt.
21Iată că al lui sprijin sânt:
Cu mâna Mea îl întăresc
Și cu-al Meu braț îl ocrotesc.
22Vrăjmași-n pace-l vor lăsa,
Iar cel rău nu-l va apăsa.
23Din fața lui, am să-i zdrobesc
Pe cei care îl dușmănesc.
Loviți au să se pomenească
Aceia cari au să-l urască.
24Astfel, a Mea credincioșie,
Cu el – mereu – are să fie,
Iar bunătatea Mea cea mare
Va fi cu el, fără-ncetare.
A lui tărie, tot mereu,
Spori-va prin Numele Meu.
25Marea și râurile toate
În stăpânire-i vor fi date.
26El zice: „Tu ești Tatăl meu.
Stâncă îmi ești și Dumnezeu!
Tu Doamne, pe cuprinsul firii,
Stâncă îmi ești, a mântuirii!”
27Atunci, Eu îl voi fi făcut
Să fie cel dintâi născut,
Mai ‘nalt decât toți cei ce sânt
Drept împărați pe-acest pământ,
28Iar bunătatea Mea cea mare
Îl va-nsoți fără-ncetare.
Față de el, păstra-voi Eu,
Întocmai, legământul Meu.
29Sămânța lui are să fie,
În veci, pe jilțul de domnie.
30Dacă ai lui fii părăsesc
Legea și nu Îmi împlinesc
Poruncile ce le-am lăsat,
31Și dacă ei vor fi călcat
Orânduirile lăsate
Care de Mine au fost date,
32Atuncea am să-i pedepsesc
Și cu nuiele-am să-i lovesc.
33Dar nu Mă voi îndepărta,
Iar bunătatea Mea va sta,
Mereu, cu ei, ca să nu fie –
Cumva, a Mea credincioșie
Ajunsă de minciună. Iată,
34Eu – legământul – niciodată,
Nu-l voi călca căci, negreșit,
Nu voi schimba ce am rostit.
35Atuncea când l-am încheiat,
Pe-a Mea sfințenie am jurat.
Cum aș putea să îl mint Eu,
Pe David, care-i rob al Meu?
36Sămânța lui, pentru vecie,
Va dăinui. A lui domnie
Va fi mereu ‘naintea Mea,
Ca soarele; de-asemenea,
37Ca luna ea are să fie,
Să dăinuie în veșnicie,
Ca martorul acel pe care,
Cerul, drept credincios, îl are.
38Totuși, Tu l-ai îndepărtat,
Căci pe-al Tău uns Te-ai mâniat.
39În urmă, ai nesocotit
Chiar legământul, negreșit,
Pe care, Tu l-ai încheiat
Cu al Tău rob. Ai aruncat
Cununa lui și-ai pângărit-o,
Când la pământ Tu ai trântit-o.
40Ale lui zile le-ai scurtat.
Cetățile le-ai dărâmat.
41Vecinii îl batjocoresc,
Iar trecători-l jefuiesc.
42Ai săi dușmani sunt întăriți;
Vrăjmașii sunt înveseliți,
43Că Tu făcut-ai ca apoi
Sabia lui să dea-napoi,
Pentru că sprijin nu i-ai dat
Când el în luptă s-a aflat.
44Tu, strălucirea ce-o avea,
Ai stins-o și de-asemenea
Trântit făcut-ai ca să fie
Scaunul său, cel de domnie.
45I-ai scurtat anii cei pe care
Vremea de tinerețe-i are
Și cu rușine, negreșit,
Acuma l-ai acoperit.
46Dar Dumnezeule, cât oare,
Te mai ascunzi fără-ncetare?
Oare cât timp, a Ta mânie,
Ca focul, are să mai fie?
47Doamne, Te rog, aminte ia,
Cât e de scurtă viața mea.
Aminte să-Ți aduci – îți zic –
De-asemeni, pentru ce nimic
Ai făcut fiii omului.
48Căci nici un om, în lume, nu-i,
Care să poată să trăiască,
Fără ca moartea să-și găsească.
Din rândul morților, cumva,
Sufletu-și scapă cineva?
49Dar unde oare-a dispărut
A Ta-ndurare de-nceput,
Pe care ai jurat – odată –
Că îi va fi lui David dată?
50Adu-Ți aminte, Domnul meu,
De cei care-Ți sunt robi, mereu!
Aminte ia că port, sub soare,
Ocările multor popoare!
51Adu-Ți aminte de cei răi,
De-ocara vrăjmașilor Tăi!
Aminte ia, căci îl urăsc
Pe al Tău uns și-l ocărăsc!
52Să fie binecuvântat
Al nostru Domn – neîncetat –
Acum, în anii care vin
Și-n veci de veci! Amin! Amin!
Currently Selected:
:
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca