Romani 11
11
Orbirea lui Israel
1„Întreb dar: „Și-o fi lepădat,
Acuma, cu adevărat,
Poporul, oare, Dumnezeu?”
Nici vorbă! Iată că și eu
Mă trag, din neam Israelit,
Al lui Avram fiu, socotit,
Din Beniamin, ca seminție.
2Voiesc dar, bine să se știe,
Că Dumnezeu, cu-adevărat,
Poporul, nu și-a lepădat,
Pentru că El – luați aminte –
L-a cunoscut, mai dinainte.
Nu știți ce, în Scripturi, se scrie
Când se vorbește de Ilie?
Atuncea când se plângea El
Față de-ntregul Israel,
Lui Dumnezeu, iată ce-a zis:
3„Pe-ai tăi proroci, ei i-au ucis
Și-altarele-Ți le-au dărâmat.
Numai eu singur am scăpat
Și-acuma, Doamne, nu vezi, oare,
Cum caută să mă omoare?”
4Dar ce-i răspunde Dumnezeu?
„Și alți bărbați, Mi-am păstrat Eu.
În număr, ei sunt șapte mii
Și nu și-au îndoit – să știi –
Genunchii lor, căci, niciodat’
Lui Bal, ei nu s-au închinat.”
5La fel și-acum, din astă spiță,
Se mai găsește-o rămășiță
Care-i datoare, așadar,
Alegerii dată de har.
6Dacă prin har ea s-a făcut,
Fapte, atunci, nu s-au cerut;
Altminteri, harul dăruit,
Nu mai putea fi, „har”, numit.
Și dacă e prin fapte dar,
Atuncea, nu mai e prin har;
Altminteri fapta, niciodată,
Nu poate fi, „faptă”, chemată.
7Deci, ce urmează? Israel
Nu a primit ce-a cătat el,
În timp ce rămășița dar –
Care aleasă e, prin har –
A căpătat; ceilalți, să știți,
Însă, că fost-au împietriți,
8Așa precum fusese zis
Și cum e, în Scriptură, scris,
Că „Dumnezeu le-a dăruit
Un duh care i-a adormit;
Apoi, și ochi, El le-a mai dat,
Ca să nu vadă niciodat’;
Urechi, de-asemeni, au primit,
Cu care nu au auzit.”
9David, despre acel popor,
A zis, în urmă: „Masa lor,
În cursă, li s-a prefăcut
Și ca un laț a apărut,
Ca un prilej de poticnire,
Fiind o dreaptă răsplătire.
10Întunecimea să le cadă
Peste-ai lor ochi, să nu mai vadă;
Peste spinări, apasă-i greu
Să-i ții îngârboviți, mereu.”
Înștiințarea Neamurilor
11„S-au poticnit”, vă-ntreb acum,
„Ei, ca să cadă?” Nicidecum!
Ci prin alunecarea lor,
Drum s-a deschis, Neamurilor,
Ca mântuirea s-o primească,
Și faptu-acesta să stârnească –
Prin oamenii cari au să vie –
A lui Israel gelozie.
12Dacă a lor alunecare
E-o bogăție-atât de mare –
Și care dată e anume,
Acuma, pentru-ntreaga lume –
Iar dacă pagubele lor
Câștig le e Neamurilor,
Ce va fi-ntoarcerea-napoi,
A plinătății lor, apoi?
13Vouă vă spun, Neamurilor:
Apostol sunt, al tuturor
Popoarelor, și îmi slăvesc
Slujba pe care o-mplinesc.
14Prin tot ce fac, caut mereu,
Ca gelozie-n neamul meu,
Să pot, în urmă, să stârnesc
Și astfel, să îi mântuiesc
Pe unii, din al meu popor.
15Căci dacă lepădarea lor,
Lumi-mpăcare i-a adus,
Ce poate-atuncea, a fi spus,
De revenirea lor, apoi?
Ce va-nsemna ea, pentru noi,
Dacă nu viață dintre morți
Și-nlocuirea vechii sorți?
16Iar dacă sfinte s-au vădit
Primele roade, negreșit,
Și plămădeala-asemenea,
Trebuie sfântă-a fi și ea.
Când rădăcina – să știți voi –
E sfântă, ramurile-apoi,
De-asemenea, sfinte-s și ele.
17Dacă din ramurile-acele
Unele-au fost tăiate, iar
În locul lor, ajuns-ai dar,
Să fii, acum, tu altoit –
Tu, cel care te-ai dovedit
Că din măslin sălbatic ești,
Și-astfel părtaș, iată, că ești
Grăsimilor măslinului
Precum și-al rădăcinii lui –
18Nu te făli, față de cele
Cari fost-au prime rămurele.
Căci n-ai de ce să te fălești –
Să știi – fiindcă nu tu ești
Cel care, rădăcina, ține,
Ci ea te ține și pe tine.
19Dar poate zici: „Au fost tăiate
Chiar ramurile-adevărate,
Și-n locul lor, m-am pomenit
Că am ajuns eu, altoit.”
20Faptul acest e-adevărat:
Primele ramuri s-au tăiat,
Căci necredință au vădit,
Iar tu acuma, negreșit,
Stai, prin credință, în picioare.
De ce să te mândrești tu, oare?
Nu te-ngâmfa, ci, tot mereu,
Teamă să ai! Căci Dumnezeu,
21Dacă n-a arătat cruțare
Față de ramurile care
Au fost firești – ia seama bine –
N-o să te cruțe nici pe tine.
22Privește bunătatea Lui,
Precum și-asprimea Domnului:
Asprime care s-a văzut
Față de cei ce au căzut,
Și bunătate, pentru tine –
Dacă în ea te vei menține.
Altminteri, fii încredințat
Că o să fii, și tu, tăiat.
23Dar chiar și ei, când dovedesc
Precum că nu mai stăruiesc
În necredința lor, să știți,
Că vor fi, iarăși, altoiți.
Deci, Dumnezeu poate-așadar,
Ca să îi altoiască, iar.
24Tu dacă – din măslinul care
Era sălbatic din născare –
Ai fost tăiat și altoit,
În cel ce bun s-a dovedit –
Cum Domnul a găsit cu cale,
Chiar împotriva firii tale –
Atuncea, nu vor fi primiți,
Să fie-n urmă altoiți,
La locul lor, și cei pe care,
Ramuri firești, măslinu-i are?”
Tot Israelul va fi mântuit
25„Nu vreau ca nu cumva să știți,
Și, singuri, să vă socotiți
Drept înțelepți; deci, fraților,
Vă spun o taină, tuturor:
O parte din Israeliți,
Acum, se află împietriți;
Iar împietrirea-i stăpânește
Până atunci când se-mplinește
Numărul dat Neamurilor –
Deci până la intrarea lor.
26Abia atuncea, negreșit,
Are să fie mântuit
Întreg poporul Israel,
Căci, în Scripturi, e scris astfel:
„Iată că din Sion pornește
Izbăvitorul, când sosește.
Nelegiuirile pe care
Iacov, în sânul lui, le are,
Vor fi, atunci, îndepărtate,
Șterse de-a pururi, și uitate.
27Acesta-i legământul Meu,
Pe cari, cu ei, am să-l fac Eu,
Atuncea când vor fi iertate
Și șterse ale lor păcate.”
28Față de Evanghelie – ei –
Vrăjmași, acum, sunt, dragii mei,
Și-aceasta-i spre al vostru bine.
Dar vreau să știe orișicine,
Că, prin alegere, ei sânt
Iubiți de Dumnezeu Cel Sfânt,
Din pricina părinților
Pe care-i are neamul lor.
29Să știți că nu Îi pare rău,
Lui Dumnezeu, de darul Său
Și-apoi, nici de acea chemare,
Făcută pentru fiecare.
30După cum nici voi, bunăoară,
N-ați ascultat, odinioară,
De Dumnezeu, și după cum,
Prin ne-ascultarea lor – acum –
Voi, îndurare-ați căpătat,
31La fel, nici ei n-au ascultat,
Ca să primească îndurare
Apoi, și ei, prin mila care,
Față de voi, s-a arătat.
32Căci Dumnezeu i-a încuiat,
Pe oameni, în neascultare,
Ca să arate îndurare,
Apoi, față de toți, mereu.
33Adâncă-i a lui Dumnezeu
Înțelepciune și știință!
Bogată-i a Lui cunoștință!
El are judecăți ascunse
Cari nu pot fi, de noi, pătrunse!
Și cât pot fi de ne-nțelese
Cărările, de El, alese!
34Într-adevăr: „cine-a știut,
Sau cine oare-a cunoscut,
Vreodată, gândul Domnului?
Sau cine-a fost sfetnicul Lui?
35Există, oare, cineva
Care I-a dat, întâi ceva,
Să poată aștepta apoi,
Ca să primească înapoi?
36Din El, prin El, și pentru El,
Sunt toate lucrurile-astfel.
Acum și-n anii care vin,
Slavă să aibă El! Amin.”
Currently Selected:
Romani 11: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
