Ioan INTRODUCERE
INTRODUCERE
Autorul și conținutul.
Ce-a de-a patra Evanghelie a fost scrisă de sfântul Ioan apostolul, „discipolul pe care-l iubea Isus”, fiul lui Zebedèu și fratele lui Iacòb. Cele mai vechi mărturii ale sfinților părinți Iustín și Irinèu, ale Păstorului lui Hèrmas, ale Prologului împotriva lui Marciòn și cele două fragmente de papirusuri cu Evanghelia după sfântul Ioan (Egertòn 2 și P52) atribuie evanghelia a patra apostolului Ioan, care ar fi scris-o la Èfes. Și argumentele interne sunt în favoarea paternității apostolului Ioan: autorul este un iudeu din Palestína care cunoaște locurile, persoanele și evenimentele ce privesc viața lui Isus și despre care vorbește ca un martor ocular.
Sfântul Ioan apostolul este evreu, dar își scrie evanghelia în limba greacă și în ambient elenistic. Este un bun cunoscător al limbii și are un stil unitar pe tot parcursul lucrării. Deosebit de reușite sunt relatările despre femeia samariteană (In 4,1-42), vindecarea orbului din naștere (In 9,1-41) și învierea lui Lazăr (In 11,1-44). Prin folosirea unor simboluri și expresii caracteristice, autorul face ca lectura să fie fascinantă, deși înțelegerea este grea.
Nu există o precizare directă cu privire la destinatari. Din analiza internă reiese că sfântul Ioan se adresează unor cititori eleniști, fie ei de origine greacă sau de altă origine: descriind obiceiurile evreiești dă o explicație scurtă, suficientă însă pentru cei care nu le cunosc; traduce cuvintele aramaice (In 1,38; 1,42; 9,7 etc.); are tendințe universaliste (titlul dat lui Isus de către Pilàt este scris în „evreiește, latinește și grecește”, In 19,20).
Tradiția cea mai veche și răspândită este că Evanghelia după sfântul Ioan a fost scrisă la Èfes. Tațiàn și sfântul Efrèm, într‑un apendice la Diatèssaron, vorbesc de Antiòhía Síriei. Ținând cont de papirusurile găsite în Egipt, unii autori sunt de părere că evanghelia a patra ar fi fost scrisă în Alexàndria. Dar faptul că Ioan a locuit o perioadă destul de lungă la Èfes întărește convingerea că acesta este locul în care Evanghelia a fost scrisă.
După mărturia tradiției, această evanghelie a fost scrisă înainte de anul 100. Critica internă a textului pune în lumină o situație de tensiune între comunitățile creștine și sinagogă, ceea ce corespunde cu perioada de după distrugerea templului din Ierusalím, iar blestemul la adresa iudeilor trecuți la creștinism (aluzii la excluderea din sinagogă: 9,22; 12,42; 16,2) a fost introdus în „Cele 18 binecuvântări” în perioada 85-90.
Teologia.
Evanghelia după sfântul Ioan este relatarea istoriei interpretată teologic. Nu este o istorie cronologică, ci este în funcție de credința actuală. Credința, scopul Evangheliei (20,31), are un obiect-subiect precis: trebuie să se creadă că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceste titluri fundamentale pun persoana lui Isus, pe de o parte, în istoria mântuirii și a așteptării mesianice și, pe de altă parte, în raportul unic cu Tatăl care l-a trimis.
Evanghelia după sfântul Ioan are un caracter esențial cristocentric. Isus însuși vorbește despre sine și își revelează legătura cu Tatăl, cel care l-a trimis ca să vorbească (3,11; 5,30; 12,49 etc.), să lucreze (4,34; 6,38 etc.) și să aducă omului mântuirea prin credința în el (3,18-20; 15,10 etc.), prin adeziunea față de el (15,1-8) și prin ascultarea de el (10,11-16). Tuturor acelora care îl primesc le dă puterea „de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (1,12), la fel ca el și împreună cu el, prin darul Duhului Sfânt pe care îl va trimite de la Tatăl (14,26; 16,7) pentru a împlini opera sa de mântuire și de sfințire (16,8; 13,16). Omul care acceptă lumina credinței în Cristos părăsește întunericul, se convertește, face voința Tatălui, revelată în Cristos, și-i ține poruncile (13,34-35). Roadele celui care crede depind de faptul că „rămâne în iubirea lui” (15,1-9).
Structura.
După un prolog (1,1-18) în care sfântul Ioan expune schematic toate temele care vor fi dezvoltate de-a lungul Evangheliei, își organizează lucrarea în două părți principale: în prima parte (1,19–12,50), pornind de la faptele miraculoase („semnele”) înfăptuite de Isus, sfântul Ioan vrea să prezinte misterul lui Isus; în partea a doua (13,1–20,31), prezintă, în principal, pătimirea și învierea lui Isus ca „ceasul” glorificării lui. În epilog (21,1-25) sunt relatate aparițiile lui Isus înviat, la care sfântul Ioan este martor ocular.
I. PROLOG (1,1-18)
II. CARTEA SEMNELOR (1,19–12,50):
începutul revelării lui Isus (1,19–2,12);
prima călătorie a lui Isus la Ierusalím (2,13–4,54);
a doua călătorie a lui Isus la Ierusalím (5,1-47);
Isus – pâinea vieții (6,1-71);
a treia călătorie a lui Isus la Ierusalím (7,1–12,50).
III. CARTEA GLORIEI (13,1–20,31):
Ultima Cină (13,1–17,26);
pătimirea și moartea lui Isus (18,1–19,42);
învierea lui Isus (20,1-31)
IV. EPILOG (21,1-25).
Trenutno odabrano:
Ioan INTRODUCERE: VBRC2020
Istaknuto
Podijeli
Kopiraj
Želiš li svoje istaknute stihove spremiti na sve svoje uređaje? Prijavi se ili registriraj
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași
Ioan INTRODUCERE
INTRODUCERE
Autorul și conținutul.
Ce-a de-a patra Evanghelie a fost scrisă de sfântul Ioan apostolul, „discipolul pe care-l iubea Isus”, fiul lui Zebedèu și fratele lui Iacòb. Cele mai vechi mărturii ale sfinților părinți Iustín și Irinèu, ale Păstorului lui Hèrmas, ale Prologului împotriva lui Marciòn și cele două fragmente de papirusuri cu Evanghelia după sfântul Ioan (Egertòn 2 și P52) atribuie evanghelia a patra apostolului Ioan, care ar fi scris-o la Èfes. Și argumentele interne sunt în favoarea paternității apostolului Ioan: autorul este un iudeu din Palestína care cunoaște locurile, persoanele și evenimentele ce privesc viața lui Isus și despre care vorbește ca un martor ocular.
Sfântul Ioan apostolul este evreu, dar își scrie evanghelia în limba greacă și în ambient elenistic. Este un bun cunoscător al limbii și are un stil unitar pe tot parcursul lucrării. Deosebit de reușite sunt relatările despre femeia samariteană (In 4,1-42), vindecarea orbului din naștere (In 9,1-41) și învierea lui Lazăr (In 11,1-44). Prin folosirea unor simboluri și expresii caracteristice, autorul face ca lectura să fie fascinantă, deși înțelegerea este grea.
Nu există o precizare directă cu privire la destinatari. Din analiza internă reiese că sfântul Ioan se adresează unor cititori eleniști, fie ei de origine greacă sau de altă origine: descriind obiceiurile evreiești dă o explicație scurtă, suficientă însă pentru cei care nu le cunosc; traduce cuvintele aramaice (In 1,38; 1,42; 9,7 etc.); are tendințe universaliste (titlul dat lui Isus de către Pilàt este scris în „evreiește, latinește și grecește”, In 19,20).
Tradiția cea mai veche și răspândită este că Evanghelia după sfântul Ioan a fost scrisă la Èfes. Tațiàn și sfântul Efrèm, într‑un apendice la Diatèssaron, vorbesc de Antiòhía Síriei. Ținând cont de papirusurile găsite în Egipt, unii autori sunt de părere că evanghelia a patra ar fi fost scrisă în Alexàndria. Dar faptul că Ioan a locuit o perioadă destul de lungă la Èfes întărește convingerea că acesta este locul în care Evanghelia a fost scrisă.
După mărturia tradiției, această evanghelie a fost scrisă înainte de anul 100. Critica internă a textului pune în lumină o situație de tensiune între comunitățile creștine și sinagogă, ceea ce corespunde cu perioada de după distrugerea templului din Ierusalím, iar blestemul la adresa iudeilor trecuți la creștinism (aluzii la excluderea din sinagogă: 9,22; 12,42; 16,2) a fost introdus în „Cele 18 binecuvântări” în perioada 85-90.
Teologia.
Evanghelia după sfântul Ioan este relatarea istoriei interpretată teologic. Nu este o istorie cronologică, ci este în funcție de credința actuală. Credința, scopul Evangheliei (20,31), are un obiect-subiect precis: trebuie să se creadă că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aceste titluri fundamentale pun persoana lui Isus, pe de o parte, în istoria mântuirii și a așteptării mesianice și, pe de altă parte, în raportul unic cu Tatăl care l-a trimis.
Evanghelia după sfântul Ioan are un caracter esențial cristocentric. Isus însuși vorbește despre sine și își revelează legătura cu Tatăl, cel care l-a trimis ca să vorbească (3,11; 5,30; 12,49 etc.), să lucreze (4,34; 6,38 etc.) și să aducă omului mântuirea prin credința în el (3,18-20; 15,10 etc.), prin adeziunea față de el (15,1-8) și prin ascultarea de el (10,11-16). Tuturor acelora care îl primesc le dă puterea „de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (1,12), la fel ca el și împreună cu el, prin darul Duhului Sfânt pe care îl va trimite de la Tatăl (14,26; 16,7) pentru a împlini opera sa de mântuire și de sfințire (16,8; 13,16). Omul care acceptă lumina credinței în Cristos părăsește întunericul, se convertește, face voința Tatălui, revelată în Cristos, și-i ține poruncile (13,34-35). Roadele celui care crede depind de faptul că „rămâne în iubirea lui” (15,1-9).
Structura.
După un prolog (1,1-18) în care sfântul Ioan expune schematic toate temele care vor fi dezvoltate de-a lungul Evangheliei, își organizează lucrarea în două părți principale: în prima parte (1,19–12,50), pornind de la faptele miraculoase („semnele”) înfăptuite de Isus, sfântul Ioan vrea să prezinte misterul lui Isus; în partea a doua (13,1–20,31), prezintă, în principal, pătimirea și învierea lui Isus ca „ceasul” glorificării lui. În epilog (21,1-25) sunt relatate aparițiile lui Isus înviat, la care sfântul Ioan este martor ocular.
I. PROLOG (1,1-18)
II. CARTEA SEMNELOR (1,19–12,50):
începutul revelării lui Isus (1,19–2,12);
prima călătorie a lui Isus la Ierusalím (2,13–4,54);
a doua călătorie a lui Isus la Ierusalím (5,1-47);
Isus – pâinea vieții (6,1-71);
a treia călătorie a lui Isus la Ierusalím (7,1–12,50).
III. CARTEA GLORIEI (13,1–20,31):
Ultima Cină (13,1–17,26);
pătimirea și moartea lui Isus (18,1–19,42);
învierea lui Isus (20,1-31)
IV. EPILOG (21,1-25).
Trenutno odabrano:
:
Istaknuto
Podijeli
Kopiraj
Želiš li svoje istaknute stihove spremiti na sve svoje uređaje? Prijavi se ili registriraj
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași