1 Împărați 10:1-13

Împărăteasa cea pe care Ținutul Seba-n frunte-o are, De Solomon, a auzit, Pentru că zvonul s-a lățit Despre înțelepciunea lui Și despre slava Domnului. La Solomon, ea a venit, Căci, să încerce, a voit, De-s drepte vorbele acele, Prin întrebări multe și grele Un mare-alai o însoțise Când la Ierusalim venise. De-asemenea, o însoțeau Cămilele care duceau Aur și multe nestemate, Și mirodenii minunate. La Solomon, toate le-a dus, Spunându-i tot ce-avea de spus; Iar Solomon, răspuns, i-a dat, La tot ceea ce l-a-ntrebat. Nimic, cu înțeles ascuns, Nu a rămas fără răspuns. Împărăteasa înțelese Că-n Solomon, Domnul pusese Atât de multă-nțelepciune, Cât nimeni nu putea s-adune. De-asemenea, ea a văzut Ce case el a mai făcut; Văzut-a ce bucate are, Puse pe masa lui cea mare, Văzut-a slujitorii lui, Paharnici-mpăratului Și hainele ce le-au avut. Împărăteasa a văzut Și jertfele ce se socot A fi drept ardere de tot – Duse la Casa Domnului – Din partea împăratului. Uimită, ea a cuvântat: „Văd că era adevărat Tot ceea ce am auzit, Pe seama ta, că s-a vorbit. Acum, eu însumi pot a spune Că ai o mare-nțelepciune, Pentru că iată, am văzut Ce fel de fapte ai făcut! Până acuma, nu credeam Cuvintele ce le-auzeam – Pe seama ta – dar am venit Eu însumi și m-am dumirit Că veștile de mine-aflate Nu mi-au spus nici pe jumătate, Ce fel de lucruri ai făcut. Căci după cum eu am văzut, Pot liniștită-acum a spune Că ai mai multă-nțelepciune Și ai mai multă propășire, Decât e zvonul, peste fire, Cari despre tine s-a iscat. Ferice zic dar, necurmat, La oamenii pe care-i ai Și peste cari împărat stai! Ferice slujitorilor, Ferice-apoi zic tuturor Cari, lângă tine, pot a sta, S-asculte-nțelepciunea ta! Deci binecuvântat, mereu, Să fie Domnul, Dumnezeu Care, de tine, S-a-ndurat Punându-te drept împărat, Pe scaunul lui Israel – Popor care-i iubit de El – Să-l cârmuiești cu scumpătate Și să îl judeci, cu dreptate.” Mult aur, ea – apoi – i-a dat, Lui Solomon. S-au numărat Talanții ce-l alcătuiau Și-o sută douăzeci erau. I-a mai dat pietre nestemate Și mirodenii minunate, Precum nu s-au mai pomenit. Nicicând, de-atunci, n-au mai venit Atât de multe-n Israel, Așa precum primise el. Corăbiile cele care – De la Hiram – plecau pe mare, Cu aur din Ofir veneau. Lemn de santal mai aduceau, Precum și pietre nestemate Care erau nenumărate. Din lemnul cel mirositor, Prin iscusința mâinilor De meșteri, s-au făcut apoi, Harfe și alăute noi. Făcute-au fost și pălimare – Multe la număr – după care, S-au pus în Casa Domnului Și-n cea a împăratului. Atâta lemn mirositor – În al lui Israel popor – Nicicând nu s-a mai pomenit, Și nici de-atunci n-a mai venit. Crăiasa Sebei a plecat, Iar Solomon, în dar, i-a dat Tot ceea ce-și dorise ea. Apoi i-a dat, de-asemenea, Și pe deasupra daruri mari, Ce-s vrednice de unul cari E împărat, cum numai el Se mai aflase-n Israel.