În dragostea pe care noi
O arătăm, față de voi,
Gata eram, nu să vorbim,
Ca Evanghelia s-o vestim,
Ci însăși viața noastră-apoi,
Am fi jertfit-o, pentru voi.
Iată dar, cât de scumpi erați
Atuncea, pentru noi, dragi frați.
E vie amintirea voastră,
În ce privește munca noastră
Și felu-n care ne-am trudit.
Și zi și noapte, am muncit,
Căci nu am vrut, sarcină – noi –
Să-i fim, niciunuia, din voi.
Când, Evanghelia, v-am vestit,
Știți bine, că am și muncit.
Martori ne sunteți voi, mereu –
Și-asemenea, și Dumnezeu –
Precum că, de la început,
Purtare sfântă, am avut,
Dreaptă, fără vreo meteahană,
Și fără urmă de prihană.
Față de voi, neîncetat,
Ca și un tată, ne-am purtat:
V-am mângâiat, necontenit,
Și, sfaturi, noi v-am dăruit;
V-am învățat – dragii mei frați –
Ca-n vrednic chip, să vă purtați,
Față de Dumnezeu, Cel care
Vă dă Împărăția-I mare,
Chemându-vă la slava Lui.
Îi mulțumim dar, Domnului,
Pentru că voi, când ați primit
Cuvântul ce v-a fost vestit,
De către noi, nu l-ați luat
Ca pe un lucru de-apucat –
Ca pe-un cuvânt ce-a fost rostit
De oameni – ci voi l-ați primit,
Așa cum trebuie, îndată,
Cu toată cinstea arătată
Cuvântului lui Dumnezeu,
Care lucrează-n voi, mereu.
Necontenit, voi ați călcat,
Pe urmele ce le-au lăsat
Bisericile Celui Sfânt,
Care-n Hristos, aflate sânt,
Și-au împânzit toată Iudeea.
Ați suferit, după aceea,
Nenumărate rele-apoi,
Pe care, cei de-un neam cu voi,
Vi le-au făcut, neîncetat,
Precum și ele au răbdat
Răul ce li s-a făcut lor
Din pricina Iudeilor.
Acești Iudei – precum am zis –
Pe Domnul nostru, L-au ucis,
Și pe proroci. Necontenit,
Apoi, pe noi, ne-au prigonit.
Acuma, nouă – tuturor –
Vrăjmași ne sunt ei, fraților.
Prin tot ceea ce fac, mereu,
Nu-i sunt plăcuți, lui Dumnezeu,
Căci nu ne lasă să vorbim,
La Neamuri, să le-mpărtășim
Vestea prin care-ntreaga fire
Primește-acuma, mântuire.
Prin ceea ce au săvârșit,
Ei, soarta, și-au pecetluit
Și-acuma, îi apasă greu,
Mânia, de la Dumnezeu.
Departe-o vreme, am fost noi,
În trup, aflați, față de voi,
Însă, cu inima, eram
Mereu aproape și ardeam
De o dorință înfocată,
De a vă mai vedea, odată.
Eu – Pavel – cel puțin, am vrut,
Odată, chiar la început –
Ba chiar de două ori, apoi –
Ca să venim, până la voi,
Dar, de Satan – dragii mei frați –
Am fost, mereu, împiedicați.
Cine-i nădejdea ce-o simțim,
Ori bucuria ce-o primim,
Sau cine e cununa care,
A noastră slavă, doar o are?
În fața lui Iisus, apoi,
Nu sunteți, toate-acestea, voi?
Nu ne sunteți, mândrie, oare,
Atunci când Domnul va apare?
Da, voi ne sunteți bucurie
Și slava noastră, pe vecie.”