YouVersion
Pictograma căutare

1 Tesaloniceni 2:8-20

1 Tesaloniceni 2:8-20 BIV2014

În dragostea pe care noi O arătăm, față de voi, Gata eram, nu să vorbim, Ca Evanghelia s-o vestim, Ci însăși viața noastră-apoi, Am fi jertfit-o, pentru voi. Iată dar, cât de scumpi erați Atuncea, pentru noi, dragi frați. E vie amintirea voastră, În ce privește munca noastră Și felu-n care ne-am trudit. Și zi și noapte, am muncit, Căci nu am vrut, sarcină – noi – Să-i fim, niciunuia, din voi. Când, Evanghelia, v-am vestit, Știți bine, că am și muncit. Martori ne sunteți voi, mereu – Și-asemenea, și Dumnezeu – Precum că, de la început, Purtare sfântă, am avut, Dreaptă, fără vreo meteahană, Și fără urmă de prihană. Față de voi, neîncetat, Ca și un tată, ne-am purtat: V-am mângâiat, necontenit, Și, sfaturi, noi v-am dăruit; V-am învățat – dragii mei frați – Ca-n vrednic chip, să vă purtați, Față de Dumnezeu, Cel care Vă dă Împărăția-I mare, Chemându-vă la slava Lui. Îi mulțumim dar, Domnului, Pentru că voi, când ați primit Cuvântul ce v-a fost vestit, De către noi, nu l-ați luat Ca pe un lucru de-apucat – Ca pe-un cuvânt ce-a fost rostit De oameni – ci voi l-ați primit, Așa cum trebuie, îndată, Cu toată cinstea arătată Cuvântului lui Dumnezeu, Care lucrează-n voi, mereu. Necontenit, voi ați călcat, Pe urmele ce le-au lăsat Bisericile Celui Sfânt, Care-n Hristos, aflate sânt, Și-au împânzit toată Iudeea. Ați suferit, după aceea, Nenumărate rele-apoi, Pe care, cei de-un neam cu voi, Vi le-au făcut, neîncetat, Precum și ele au răbdat Răul ce li s-a făcut lor Din pricina Iudeilor. Acești Iudei – precum am zis – Pe Domnul nostru, L-au ucis, Și pe proroci. Necontenit, Apoi, pe noi, ne-au prigonit. Acuma, nouă – tuturor – Vrăjmași ne sunt ei, fraților. Prin tot ceea ce fac, mereu, Nu-i sunt plăcuți, lui Dumnezeu, Căci nu ne lasă să vorbim, La Neamuri, să le-mpărtășim Vestea prin care-ntreaga fire Primește-acuma, mântuire. Prin ceea ce au săvârșit, Ei, soarta, și-au pecetluit Și-acuma, îi apasă greu, Mânia, de la Dumnezeu. Departe-o vreme, am fost noi, În trup, aflați, față de voi, Însă, cu inima, eram Mereu aproape și ardeam De o dorință înfocată, De a vă mai vedea, odată. Eu – Pavel – cel puțin, am vrut, Odată, chiar la început – Ba chiar de două ori, apoi – Ca să venim, până la voi, Dar, de Satan – dragii mei frați – Am fost, mereu, împiedicați. Cine-i nădejdea ce-o simțim, Ori bucuria ce-o primim, Sau cine e cununa care, A noastră slavă, doar o are? În fața lui Iisus, apoi, Nu sunteți, toate-acestea, voi? Nu ne sunteți, mândrie, oare, Atunci când Domnul va apare? Da, voi ne sunteți bucurie Și slava noastră, pe vecie.”