1 Tesaloniceni 2
2
1„Voi știți, prea bine, negreșit,
Că nu zadarnic, am venit,
Atuncea când am fost, la voi.
2După ce suferit-am noi,
Batjocuri, în Filipi – cum știți –
La voi, cu drag, am fost primiți,
Când cu încredere-am venit,
În Dumnezeu, și v-am vestit –
În mijlocul luptelor care
Purtatu-le-am, fără-ncetare –
Cuvântul Evangheliei Lui.
3Mărturisim dar, orișicui
Căci ceea ce, mereu, vestim,
În orice loc noi ne găsim,
Nu șade în necurăție,
În rătăciri, sau viclenie.
4Dar dacă vrednici, fost-am noi
Găsiți, de Dumnezeu apoi,
Ca Evanghelia să ne-o dea,
Să spunem lumii, despre ea,
Atuncea noi ne străduim,
În așa fel ca să vorbim,
Încât să fim, pe plac, mereu,
Doar la al nostru Dumnezeu
Și, nicidecum, oamenilor,
Pentru că El doar – fraților –
E Cel care, din cer, scrutează
Și, inima, ne cercetează.
5Într-adevăr – cum ați aflat –
Nicicând, n-am întrebuințat,
Cuvintele lingușitoare,
Nici vorbele amăgitoare,
Nici lăcomia. Dumnezeu
Ne este martor, tot mereu.
6N-am căutat noi – niciodată –
Slava cari e, de oameni, dată;
N-am căutat, slavă, la voi,
Și nici la alții, mai apoi,
Deși, apostoli, Îi suntem
Noi, lui Hristos, și-astfel, putem
Să cerem cinstea meritată,
De sarcina încredințată.
7Dar n-am cerut, ci, ne-ncetat,
Blânzi, între voi, ne-am arătat,
Ca și o doică ce-ngrijește,
Cu drag, de pruncii ce îi crește.
8În dragostea pe care noi
O arătăm, față de voi,
Gata eram, nu să vorbim,
Ca Evanghelia s-o vestim,
Ci însăși viața noastră-apoi,
Am fi jertfit-o, pentru voi.
Iată dar, cât de scumpi erați
Atuncea, pentru noi, dragi frați.
9E vie amintirea voastră,
În ce privește munca noastră
Și felu-n care ne-am trudit.
Și zi și noapte, am muncit,
Căci nu am vrut, sarcină – noi –
Să-i fim, niciunuia, din voi.
Când, Evanghelia, v-am vestit,
Știți bine, că am și muncit.
10Martori ne sunteți voi, mereu –
Și-asemenea, și Dumnezeu –
Precum că, de la început,
Purtare sfântă, am avut,
Dreaptă, fără vreo meteahană,
Și fără urmă de prihană.
11Față de voi, neîncetat,
Ca și un tată, ne-am purtat:
V-am mângâiat, necontenit,
Și, sfaturi, noi v-am dăruit;
12V-am învățat – dragii mei frați –
Ca-n vrednic chip, să vă purtați,
Față de Dumnezeu, Cel care
Vă dă Împărăția-I mare,
Chemându-vă la slava Lui.
13Îi mulțumim dar, Domnului,
Pentru că voi, când ați primit
Cuvântul ce v-a fost vestit,
De către noi, nu l-ați luat
Ca pe un lucru de-apucat –
Ca pe-un cuvânt ce-a fost rostit
De oameni – ci voi l-ați primit,
Așa cum trebuie, îndată,
Cu toată cinstea arătată
Cuvântului lui Dumnezeu,
Care lucrează-n voi, mereu.
14Necontenit, voi ați călcat,
Pe urmele ce le-au lăsat
Bisericile Celui Sfânt,
Care-n Hristos, aflate sânt,
Și-au împânzit toată Iudeea.
Ați suferit, după aceea,
Nenumărate rele-apoi,
Pe care, cei de-un neam cu voi,
Vi le-au făcut, neîncetat,
Precum și ele au răbdat
Răul ce li s-a făcut lor
Din pricina Iudeilor.
15Acești Iudei – precum am zis –
Pe Domnul nostru, L-au ucis,
Și pe proroci. Necontenit,
Apoi, pe noi, ne-au prigonit.
Acuma, nouă – tuturor –
Vrăjmași ne sunt ei, fraților.
Prin tot ceea ce fac, mereu,
Nu-i sunt plăcuți, lui Dumnezeu,
16Căci nu ne lasă să vorbim,
La Neamuri, să le-mpărtășim
Vestea prin care-ntreaga fire
Primește-acuma, mântuire.
Prin ceea ce au săvârșit,
Ei, soarta, și-au pecetluit
Și-acuma, îi apasă greu,
Mânia, de la Dumnezeu.
17Departe-o vreme, am fost noi,
În trup, aflați, față de voi,
Însă, cu inima, eram
Mereu aproape și ardeam
De o dorință înfocată,
De a vă mai vedea, odată.
18Eu – Pavel – cel puțin, am vrut,
Odată, chiar la început –
Ba chiar de două ori, apoi –
Ca să venim, până la voi,
Dar, de Satan – dragii mei frați –
Am fost, mereu, împiedicați.
19Cine-i nădejdea ce-o simțim,
Ori bucuria ce-o primim,
Sau cine e cununa care,
A noastră slavă, doar o are?
În fața lui Iisus, apoi,
Nu sunteți, toate-acestea, voi?
Nu ne sunteți, mândrie, oare,
Atunci când Domnul va apare?
20Da, voi ne sunteți bucurie
Și slava noastră, pe vecie.”
Selectat acum:
1 Tesaloniceni 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
1 Tesaloniceni 2
2
1„Voi știți, prea bine, negreșit,
Că nu zadarnic, am venit,
Atuncea când am fost, la voi.
2După ce suferit-am noi,
Batjocuri, în Filipi – cum știți –
La voi, cu drag, am fost primiți,
Când cu încredere-am venit,
În Dumnezeu, și v-am vestit –
În mijlocul luptelor care
Purtatu-le-am, fără-ncetare –
Cuvântul Evangheliei Lui.
3Mărturisim dar, orișicui
Căci ceea ce, mereu, vestim,
În orice loc noi ne găsim,
Nu șade în necurăție,
În rătăciri, sau viclenie.
4Dar dacă vrednici, fost-am noi
Găsiți, de Dumnezeu apoi,
Ca Evanghelia să ne-o dea,
Să spunem lumii, despre ea,
Atuncea noi ne străduim,
În așa fel ca să vorbim,
Încât să fim, pe plac, mereu,
Doar la al nostru Dumnezeu
Și, nicidecum, oamenilor,
Pentru că El doar – fraților –
E Cel care, din cer, scrutează
Și, inima, ne cercetează.
5Într-adevăr – cum ați aflat –
Nicicând, n-am întrebuințat,
Cuvintele lingușitoare,
Nici vorbele amăgitoare,
Nici lăcomia. Dumnezeu
Ne este martor, tot mereu.
6N-am căutat noi – niciodată –
Slava cari e, de oameni, dată;
N-am căutat, slavă, la voi,
Și nici la alții, mai apoi,
Deși, apostoli, Îi suntem
Noi, lui Hristos, și-astfel, putem
Să cerem cinstea meritată,
De sarcina încredințată.
7Dar n-am cerut, ci, ne-ncetat,
Blânzi, între voi, ne-am arătat,
Ca și o doică ce-ngrijește,
Cu drag, de pruncii ce îi crește.
8În dragostea pe care noi
O arătăm, față de voi,
Gata eram, nu să vorbim,
Ca Evanghelia s-o vestim,
Ci însăși viața noastră-apoi,
Am fi jertfit-o, pentru voi.
Iată dar, cât de scumpi erați
Atuncea, pentru noi, dragi frați.
9E vie amintirea voastră,
În ce privește munca noastră
Și felu-n care ne-am trudit.
Și zi și noapte, am muncit,
Căci nu am vrut, sarcină – noi –
Să-i fim, niciunuia, din voi.
Când, Evanghelia, v-am vestit,
Știți bine, că am și muncit.
10Martori ne sunteți voi, mereu –
Și-asemenea, și Dumnezeu –
Precum că, de la început,
Purtare sfântă, am avut,
Dreaptă, fără vreo meteahană,
Și fără urmă de prihană.
11Față de voi, neîncetat,
Ca și un tată, ne-am purtat:
V-am mângâiat, necontenit,
Și, sfaturi, noi v-am dăruit;
12V-am învățat – dragii mei frați –
Ca-n vrednic chip, să vă purtați,
Față de Dumnezeu, Cel care
Vă dă Împărăția-I mare,
Chemându-vă la slava Lui.
13Îi mulțumim dar, Domnului,
Pentru că voi, când ați primit
Cuvântul ce v-a fost vestit,
De către noi, nu l-ați luat
Ca pe un lucru de-apucat –
Ca pe-un cuvânt ce-a fost rostit
De oameni – ci voi l-ați primit,
Așa cum trebuie, îndată,
Cu toată cinstea arătată
Cuvântului lui Dumnezeu,
Care lucrează-n voi, mereu.
14Necontenit, voi ați călcat,
Pe urmele ce le-au lăsat
Bisericile Celui Sfânt,
Care-n Hristos, aflate sânt,
Și-au împânzit toată Iudeea.
Ați suferit, după aceea,
Nenumărate rele-apoi,
Pe care, cei de-un neam cu voi,
Vi le-au făcut, neîncetat,
Precum și ele au răbdat
Răul ce li s-a făcut lor
Din pricina Iudeilor.
15Acești Iudei – precum am zis –
Pe Domnul nostru, L-au ucis,
Și pe proroci. Necontenit,
Apoi, pe noi, ne-au prigonit.
Acuma, nouă – tuturor –
Vrăjmași ne sunt ei, fraților.
Prin tot ceea ce fac, mereu,
Nu-i sunt plăcuți, lui Dumnezeu,
16Căci nu ne lasă să vorbim,
La Neamuri, să le-mpărtășim
Vestea prin care-ntreaga fire
Primește-acuma, mântuire.
Prin ceea ce au săvârșit,
Ei, soarta, și-au pecetluit
Și-acuma, îi apasă greu,
Mânia, de la Dumnezeu.
17Departe-o vreme, am fost noi,
În trup, aflați, față de voi,
Însă, cu inima, eram
Mereu aproape și ardeam
De o dorință înfocată,
De a vă mai vedea, odată.
18Eu – Pavel – cel puțin, am vrut,
Odată, chiar la început –
Ba chiar de două ori, apoi –
Ca să venim, până la voi,
Dar, de Satan – dragii mei frați –
Am fost, mereu, împiedicați.
19Cine-i nădejdea ce-o simțim,
Ori bucuria ce-o primim,
Sau cine e cununa care,
A noastră slavă, doar o are?
În fața lui Iisus, apoi,
Nu sunteți, toate-acestea, voi?
Nu ne sunteți, mândrie, oare,
Atunci când Domnul va apare?
20Da, voi ne sunteți bucurie
Și slava noastră, pe vecie.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca