„Încolo, sunteți învățați,
Cum trebuie să vă purtați,
Pentru a fi plăcuți, mereu,
De către-al nostru Dumnezeu.
Așa să faceți – vă rugăm –
Și, totodată, vă-ndemnăm
În Sfântul Nume-al lui Iisus,
Cu o dorință de nespus,
Ca în astă privință-apoi,
Necontenit, să creșteți voi.
Cunoașteți ce v-am arătat
Și ce învățături v-am dat,
În Domnul nost’, Hristos Iisus.
Sfințirea noastră, cum v-am spus,
Dorită e, de Dumnezeu.
Deci căutați ca tot mereu,
Să stați departe, de curvie.
Oricare, dintre voi, să știe
Să-și țină vasu-n stăpânire,
Prin cinste doar, și prin sfințire,
Și nu prin focul poftelor –
Asemenea Neamurilor
Cari nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Urmați, vă rog, îndemnul meu,
Și, vicleșug, să n-arătați –
Sau nedreptate – între frați,
Pentru că Domnul pedepsește,
Pe-acela care săvârșește
Aceste lucruri, negreșit,
Așa cum v-am adeverit.
Căci Dumnezeu, dragii mei frați,
Nu ne dorește necurați,
Ci, la sfințire, ne-a chemat.
De-aceea, cel care-a călcat
Aceste-nvățături apoi,
Să afle dar, că nu pe noi –
Pe oameni – ne-a nesocotit,
Ci el, prin ce a făptuit,
Pe Dumnezeu, se dovedește,
Precum că Îl nesocotește,
Adică pe Acela care
V-a dat, Duh Sfânt, la fiecare.
Cât despre dragostea frățească,
Nevoie, nu-i să se vorbească,
Pentru că voi – dragii mei frați –
Chiar singuri, fost-ați învățați,
De Dumnezeu, să vă iubiți
Unii pe alții, și-astfel, știți
Să îi iubiți, cu-adevărat,
Pe frații care s-au aflat,
În Macedonia. Dar eu
Vă-ndemn ca să sporiți, mereu,
În dragostea ce-o arătați.
În liniște, să căutați
Ca să trăiți, necontenit –
Așa precum v-am sfătuit –
Lucrând, cu mâna, fiecare,
După priceperea ce-o are.
Cu cei de-afară, ne-ndoios,
Să vă purtați doar cuviincios,
Cătând, în orișice privință,
Să n-aveți nici o trebuință,
De nimeni și nimic apoi.