Isaia le-a răspuns apoi:
„Întoarceți-vă înapoi
Și-i spuneți împăratului:
„Iată cuvântul Domnului:
„Să nu te temi de cel aflat
Peste Asiria-mpărat,
De vorbele ce le-a rostit
Prin care M-au batjocorit
Slujbașii săi. Căci pune-voi
Un duh, în el, cari – mai apoi –
Are să-l facă să pornească
Spre țara lui. O să primească,
O veste și are să piară
De sabie, în a lui țară.”
Rabșache s-a întors, grăbit,
Și – pe-mpărat – l-a întâlnit,
Luptând la Libna, căci aflase
Precum că din Lachis plecase.
Astfel, cel care așezat
Era-n Asiria-mpărat,
Atunci, o veste a primit,
În care lui i s-a vorbit
Despre Tirhaca, cel aflat
În Etiopia-mpărat.
Prin vestea ce i s-a adus,
În felu-acesta i s-a spus:
„Tirhaca a pornit război,
În contra ta”. Aflând apoi,
El, o solie, a trimis
La Ezechia și a zis:
„Să nu te-nșele Dumnezeu,
În care te încrezi mereu,
Zicând că „Nu va fi lăsat
Ierusalimul – niciodat’ –
În mâinile acelui care,
Asiria în frunte-l are.”
Aflat-ai ce s-a petrecut
Cu cei pe care i-au avut,
Drept împărați, țările care
Au încercat, fără-ncetare,
Să mi se fi împotrivit!
Știi că pe toți i-am nimicit,
Și-acuma văd că te gândești
Că numai tu, izbăvit, ești!
Dar dumnezeii ce-i aveau
Toți cei care se-mpotriveau –
Luptând dar, cu părinții mei –
I-au izbăvit oare, pe ei?
N-a fost, atuncea, nimicit
Gozanul? Fost-a izbăvit
Haranul sau Rețeful oare,
Sau fiii lui Eden, cei care
Erau veniți din Telasar?
Știi ce-au pățit! Îmi spune dar:
Unde e cel, cari – în Hamat –
Fusese pus ca împărat?
Unde e cel care-a domnit
În Hena? Spune-mi, ce-a pățit
Cel care-n Iva stăpânea?
Unde e cel ce-mpărățea
În țările Arpadului
Și-ale Sefarvaimului?”
Când Ezechia a citit
Scrisoarea, iute s-a suit
Până la Casa Domnului
Și-a pus-o înaintea Lui.
El I-a făcut o rugăminte,
Rostind apoi, aste cuvinte:
„O, Doamne! Tu, Acela care
Te-așezi pe heruvimi, călare,
Ești singurul stăpânitor
Asupra împăraților.
Tu ai făcut acest pământ
Și toate câte-n lume sânt.
Doamne, în îndurarea-Ți multă,
Pleacă-Ți urechea și ascultă!
Deschide-Ți ochii și privește!
Ascultă ce vorbe rostește –
Acuma – Sanherib, cel care,
Peste Asiria-i mai mare.
El, pe Rabșache, l-a trimis,
Iar vorbele pe cari le-a zis,
Batjocoresc pe Dumnezeu,
Pe Cel care e viu, mereu.
Da Doamne, s-a adeverit
Că toți acei care-au domnit
Peste Asiria, porniră
Război, prin care nimiciră
Ai neamurilor împărați,
În țările din jur aflați.
Țările-apoi, le-au pustiit
Și nimeni n-a fost izbăvit.
Pradă au dat, flăcărilor,
Zeii de pe cuprinsul lor.
Aceia n-au fost dumnezei:
Din lemn și piatră fiind ei,
Erau lucrări – cum s-a văzut –
Pe care omul le-a făcut.
Acuma, Doamne, Te grăbește
Și-al Tău popor îl izbăvește
De Sanherib, ca să se știe –
În orișicare-mpărăție –
Că numai Tu Doamne, mereu,
Ești singur Domn și Dumnezeu!”
Atunci, Isaia – acel care,
Părinte, pe Amoț, îl are –
La Ezechia a trimis
Solie și astfel i-a zis:
„Așa vorbește Dumnezeu:
„Iată că auzit-am Eu,
Ce rugăminte Mi-ai făcut,
Și ce anume Mi-ai cerut
Să fac cu Sanherib, cel care
Este-Asiria mai mare.
Iată cuvântul Domnului
Pe care-l spune-n contra lui:
„Fiica Sionului, vezi bine,
Dispreț are față de tine.
Fata Ierusalimului,
În urma împăratului,
Mișcă din cap și râde doar.
Pe cine-ai ocărât tu dar?
Batjocuri, cui, ai aruncat
Și-n contra cui, tu ai strigat?
Dar împotriva cui, cutezi,
Să îți ridici ochii? Nu vezi?
În contra Sfântului, pe care
Neamul lui Israel Îl are!
Prin soli, pe care i-ai trimis,
Tu L-ai batjocorit și-ai zis:
„Doar cu mulțimea carelor
Avute de al meu popor,
Urc crestele Libanului.
Cei mai înalți cedrii ai lui –
Precum și mândri chiparoși,
Cari se vădesc cei mai frumoși –
Am să îi tai. Pe creasta lui –
Cea mai înaltă-a muntelui –
Unde se află-a sa grădină –
Care, de poame, este plină –
Eu voi pătrunde, negreșit.
Eu am săpat, cum mi-am dorit,
Și-ape străine am băut.
Apoi, când eu voi fi trecut
Prin țara Egiptenilor,
Sub tălpile picioarelor
Seca-voi râurile care
Pământu-acela-ntins le are.”
Dar spune-mi, nu ai auzit
Că Eu – de mult – am pregătit
Aceste lucruri? Nu știi oare,
Că am gătit a lor pierzare,
Din vremuri vechi? Dar negreșit,
Acum doar am îngăduit
Ca ele a fi împlinite.
Toate cetățile-ntărite,
În dărmături, le voi preface
Așa precum Mie îmi place.
Locuitorii lor, fricoși,
Se vor uita neputincioși,
Înspăimântați și îngroziți,
Fiind de teamă-nmărmuriți.
Ca iarba fragedă fi-vor,
Ca și verdeața din ogor,
Ca iarba de pe-acoperiș –
Care-nfrunzește pe furiș –
Precum e grâul cel uscat,
‘Nainte de a fi-nspicat.”
Dar Eu știu, însă, când stai jos,
Când ieși sau intri, ori furios –
În contra Mea – te-ai arătat.
Pentru că te-ai înfuriat
Pe Mine, pentru că-am văzut
Cât de trufaș tu te-ai făcut,
Iată că hotărât-am Eu
Să-ți pun în nări belciugul Meu.
De-asemeni, am găsit cu cale,
Să pun buzelor gurii tale,
Zăbala Mea și, înapoi,
Te vei întoarce tu apoi,
Pe drumul pe care-ai venit.”
Iată ce semn am stabilit:
Anul acesta, să știți bine,
Numai ce crește de la sine,
O să mâncați. Al doilea an –
Așa precum e al Meu plan –
O să mâncați doar ce-o să iasă
Din rădăcina-n câmp rămasă.
Abia-n al treilea an apoi,
Veți semăna, pământul, voi.
Atuncea o să secerați,
Vii veți sădi și-o să mâncați
Din rodul lor. Va rămânea
O rămășiță – veți vedea –
Care-i din a lui Iacov casă
Și la lumină o să iasă.
Ea o să prindă rădăcină
Și rod, deasupra, o să țină.
Căci din Ierusalim, din viță,
Are-a ieși o rămășiță.
Din muntele Sionului,
Ieși-vor cei scăpați, ai lui.
Iată ce face râvna mare,
A Dumnezeului Cel care
Se-arată Domnul tuturor,
Fiind Domnul oștirilor.
De-aceea-n acest fel vorbește
Domnul, celui ce stăpânește
Peste Asiria: „Să știi
Că în ăst loc nu ai să vii!
Nu vei intra-n astă cetate,
Nici n-au să fie aruncate
Săgeți asupra ei. Apoi,
Nici șanțuri nu veți face voi,
Nici întăriri unde să stați
Cu scuturi, ca să-mpresurați
Astă cetate. Negreșit,
Pe drumul pe cari ați venit,
Vă veți întoarce înapoi,
Pentru că nimeni dintre voi,
Nu va putea intra în ea.
Cetatea e în grija Mea.
Eu sunt Cel care-o izbăvesc.
Din a Mea pricină-o păzesc,
Și pentru David – robul Meu –
Cari lângă Mine-a stat, mereu.”
Îngerul Domnului, sosit
În miez de noapte, a lovit
Oștile-Asirienilor.
El a ucis, din rândul lor –
Atunci – o sută și optzeci
Și cinci de mii, de oameni. Deci,
Când zorile s-au arătat,
Doar trupuri moarte a aflat –
Pe câmpuri – Sanherib. Îndată,
Tabăra fost-a ridicată,
Iar Sanherib s-a-ntors apoi,
Cu toată oastea, înapoi
Și la Ninive s-a oprit,
Unde-a rămas de-a locuit.
Pe când era în acel loc,
S-a dus la templul lui Nisroc,
Să se închine zeului.
Ai săi feciori, asupra lui,
Cu săbiile-au năvălit.
L-au omorât și au fugit
Apoi, în țara Ararat,
Unde-adăpost au căutat.
Primul său fiu era numit
Adramalec. El a venit
Cu Șarețer și amândoi,
Cu săbiile – mai apoi –
Pe al lor tată l-au tăiat.
În locul lui, ca împărat,
Peste-al Asiriei popor,
A fost ales un alt fecior,
Pe care Sanherib l-avea:
Esar-Hadon, el se numea.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
