2 Împărați 23:1-10

Când astă veste a primit, Iosia-ndată s-a grăbit Ca să îi cheme la palat, Pe cei bătrâni cari s-au aflat În toată țara cea pe care, Iuda în stăpânire-o are. Cei ce-n Ierusalim au stat, Au mers și ei, la împărat. De tot poporul însoțit, Iosia-n urmă s-a suit Până la Casa Domnului. Toți preoții norodului Și cei care proroci erau, Pe împărat, îl însoțeau. S-a strâns, la astă adunare, Poporul, de la mic la mare. Acolo-a pus a fi citită Cartea care a fost găsită Atunci, în Casa Domnului, În care, legământul Lui Fusese scris, pentru popor. Pe scaunul de domnitor Șezuse Iosia atunci, Și ale Domnului porunci, Cu-atenție, le-a ascultat. Un legământ a încheiat Apoi, în fața Domnului – Și el și tot poporul lui – Prin care toți s-au obligat Ca să păzească, ne-ncetat, Învățăturile primite Și legile ce-au fost citite. În urmă, el a poruncit Lui Hilchia – cel investit Cu rangul preotului mare – Precum și preoților care Erau în rândul doi aflați Și-asemeni, celor așezați Drept păzitori ai pragului Ce este-al Casei Domnului, Să scoată-afară – de îndat’ – Sculele care s-au lucrat, Lui Baal spre a fi închinate, Și cele care-au fost lucrate Spre cinstea Astarteelor Sau oștilor cerurilor. Toate aceste-au fost luate Și-apoi, afară din cetate – Lângă Ierusalim – le-au scos Spre a fi arse, ne-ndoios, Pe a Chedronului câmpie, Cenușa lor urmând să fie Strânsă și dusă la Betel. Sfârșind toate acestea, el – Pe preoții care-au slujit Pe înălțimi – i-a izgonit. Preoții fost-au așezați De ai lui Iuda împărați, Spre a sluji idolilor, Arzând tămâie-n cinstea lor. Unii, pe Baal doar, îl cinsteau, Iar alții, lunii, se-nchinau, Sau soarelui, zodiilor, Ori oștilor cerurilor. Din ordinu-mpăratului, S-a scos din Casa Domnului – Spre a fi ars – idolul care, Spre cinste, Astarteea-l are. Pe a Chedronului câmpie, A fost adus ca ars să fie, La albia pârâului Cari este al Chedronului. Cenușa lui a fost luată, În urmă, și-a fost aruncată Peste mormintele pe care Poporul de Iudei le are. La dărâmarea caselor Tuturor sodomiților, Iosia-n urmă a trecut. Aceste case s-au făcut Chiar lângă Casa Domnului, Și-acolo – înaintea Lui – Corturi, femeile-mpleteau Și Astarteei le-nchinau. Pe urmă, preoții aflați, În Iuda, fost-au alungați. A pângărit, fără-ncetare, Toate-nălțimile pe care, Tămâie, preoții duceau Și pentru idoli o ardeau, Chiar de la Gheba începând, Pân’ la Beer-Șeba ajungând. Atuncea, fost-au dărâmate Și înălțimile aflate La porțile ce-au străjuit Cetatea, cum s-a poruncit. În felu-acesta, a căzut ‘Nălțimea care s-a făcut La a lui Iosua intrare, La stânga porților prin care Doar căpetenia trecea, Cari în cetate stăpânea. ‘Naltă, cât poarta, negreșit, Acea movilă s-a vădit. Dar preoții care slujeau Pe înălțimi, nu se duceau Până la Casa cea pe care Domnu-n Ierusalim o are Ci mai degrabă rămâneau – Azimile când le mâncau – În mijlocul fraților lor, Alături de-ntregul popor. Tofetul nu a fost cruțat, Căci al lui Iuda împărat A dat porunci ca, negreșit, Și el să fie pângărit. În valea fiilor pe care Poporul lui Hinom îi are, Tofetul se afla zidit. Astfel, el fost-a pângărit, Ca nimenea – din acel loc – Să nu-și mai treacă-apoi, prin foc, Copiii, cum obișnuiau, Când lui Moloh se închinau.