2 Samuel 18
18
Absalom ucis de Ioab
1David, apoi, și-a numărat
Poporul și a așezat
Conducători peste o mie
Și peste sute, puși, să fie.
2Pe-a treia parte din popor,
L-a așezat conducător
Chiar pe Ioab. Apoi, la fel,
Pe-altă treime a pus el
Pe Abișai, acela care
Drept frate, pe Ioab, îl are,
Pentru că oamenii acei
Erau feciorii Țeruei.
Pe cei rămași i-a așezat,
Sub mâna lui Iutai, din Gat.
Când a sfârșit, a zis apoi:
„Vreau ca să ies și eu, cu voi.”
3Poporul s-a împotrivit
Și-a zis: „Nu este nimerit
Să mergi alăturea de noi,
Căci dacă vom fugi apoi,
N-o să ia seama nimenea.
Chiar jumătate de-ar cădea
Din rândul nostru – și-au să vază
Vrăjmașii noștri – nu contează.
Însă tu singur – precum știi –
Faci cât ar face zece mii
Dintre ai noștri. E mai bine
Ca la distanță a te ține
Și numai când crezi – împărate –
Să ieși afară din cetate,
Și să ne vii în ajutor.”
4David făcu pe voia lor
Și zise: „Iată că, pe plac,
Voiesc – acum – ca să vă fac.
La depărtare mă voi ține,
De credeți că așa-i mai bine.”
În urmă, lângă poartă-a stat,
Iar tot poporul a plecat.
5David a zis lui Abișai
Și lui Ioab și lui Iutai:
„Pentru iubirea ce-mi purtați,
Îngăduință-i arătați
Lui Absalom. Deci, pentru mine,
Cu el, purtați-vă voi bine.”
În urmă-apoi, porunca dată
De împărat, a fost purtată
Din gură-n gură, de popor,
Spre-a fi spre știrea tuturor.
Vestea, ocol, oștii, i-a dat
Și tot poporul a aflat,
Porunca împăratului,
Pentru toți căpitanii lui.
6Apoi, poporul a ieșit
Pe câmpuri, gata pregătit
De-a se lupta cu Israel
Și cu cei cari erau cu el.
Încăierarea ce-a urmat,
Într-o pădure s-a purtat,
În al lui Efraim ținut.
7Israelul a fost bătut
De David, iar din ai săi fii
Căzut-au douăzeci de mii,
8În acea zi. Lupta s-a-ntins
Și tot ținutul l-a cuprins.
Mai multe vieți a secerat
Pădurea, decât a mâncat
Atunci tăișul sabiei,
Căci mulți căzură, pradă ei.
9Chiar Absalom s-a rătăcit
Și-n acest fel s-a pomenit,
În față, cu oastea pe care,
David, al său părinte-o are.
Pe un catâr, călărea el;
Înspăimântat, catâru-acel,
Spre un stejar, a alergat,
Unde-Absalom și-a agățat –
În crengile copacului –
Grumajii, iar catârul lui
Nu s-a oprit, ci a plecat,
Lăsându-l astfel, spânzurat
Între pământ și ceruri. Când
10L-a văzut astfel atârnând,
Un om, pân’ la Ioab, s-a dus,
În mare grabă, și i-a spus:
„Pe Absalom, eu l-am aflat:
Într-un stejar, e spânzurat.”
11„Bine că-mi spui că l-ai văzut”–
A zis Ioab – „dar n-ai făcut
Ceea ce trebuia să faci!
N-ai sabie, dar? De ce taci?
Să fi scos sabia, de-ndat’,
Și-apoi, pe loc, să-l fi tăiat,
Căci zece sicli îți dădeam –
De-argint – și-un brâu îți dăruiam.”
12„O mie dacă-mi cântăreai
Și dacă-n mână mi-i puneai” –
A început omul a spune –
„Află că mâna nu aș pune,
Pe fiul împăratului,
Căci eu cunosc porunca lui,
Pe care-a dat-o lui Hușai
Și ție-apoi și lui Iutai.
Știu că a zis: „Seama luați
La Absalom, ca să-l cruțați.”
13Și dacă eu l-aș fi ucis,
În felu-n care tu mi-ai zis –
Adică mișelește – eu
Gândesc că împăratul meu,
Lucrul acest l-ar fi aflat
Și împotrivă mi-ai fi stat
Tu însuți chiar, precum și el.”
14Ioab a zis, atunci, astfel:
„După cum văd eu foarte bine,
Îmi risipesc vremea, cu tine!”
Cu trei săgeți, el a plecat
Și pe-Absalom l-a săgetat.
Când, în stejar, el se zbătea
Și plin de viață se vădea,
De trei săgeți a fost ajuns
Și-n inimă, a fost străpuns.
15Cei zece tineri cari erau
Lângă Ioab – căci trebuiau
Să-i poarte armele – de-ndat’,
Au mers și l-au împresurat,
Pe Absalom. Ei l-au lovit,
Cu săbiile, și-a pierit.
16Ioab, în urmă, a sunat
Din trâmbiță și-a adunat
Întreg poporu-n jurul lui.
17Din crengile stejarului,
Pe Absalom, l-au coborât
Și într-o groapă l-au zvârlit,
Chiar în pădure. Au luat,
Pietre apoi, și-au ridicat,
Asupră-i, o movilă mare.
Israeliții – fiecare –
Cuprinși de spaimă, au fugit
Și-n corturi s-au adăpostit.
18Cât Absalom pe lume fuse,
Nici un urmaș, el nu avuse;
De-aceea, el a ridicat
Un stâlp, pe care l-a chemat
Cu al său nume, căci zicea:
„N-am nici un fiu. Nu-i nimenea
Pentru aducere aminte
Și pentru-a duce înainte
Numele meu.” Ăst stâlp al lui
E-n valea împăratului
Și până astăzi e știut
Că e, de Absalom, făcut.
Solia lui Cuși
19În urmă, Ahimaț – cel care,
Părinte, pe Țadoc, îl are –
A zis: „Mă lasă să mă duc
Și împăratului să-i duc
Vestea că Domnul l-a scăpat
De-ai săi vrăjmași și-a arătat
Că i-a făcut dreptate-astfel.”
20Ioab se-ntoarse către el,
Zicându-i: „Unde te grăbești?
Ai timp să-i duci aceste vești,
Însă nu azi, ci mai târziu,
Pentru că, mort, e al său fiu.”
21Ioab, la sine, l-a chemat,
Pe Cuși și-apoi, porunci i-a dat:
„La împărat, să te pornești
Și ce-ai văzut, să-i povestești!”
Cuși s-a-nchinat și a fugit,
Să facă ce i-a poruncit.
22Atuncea, Ahimaț – cel care,
Părinte, pe Țadoc, îl are –
A zis: „De am să plec acum,
Pe Cuși, am să îl prind pe drum!
Orice se-ntâmplă, domnul meu,
Îngăduie să plec și eu!”
„Nu-i o solie ca oricare” –
Spuse Ioab – „de ce vrei, oare,
Ca să te duci? Neîndoios,
Din ea, nu ai nici un folos!”
23„Orice se-ntâmplă, domnul meu,
Îngăduie să plec și eu!” –
Răspunse Ahimaț. „Prea bine.
Ai învoire, de la mine” –
Zise Ioab. „Poți să te duci,
Urma lui Cuși, să o apuci”,
Iar Ahimaț a alergat
Și spre câmpie s-a-ndreptat,
Încât, pe Cuși, l-a depășit
Pe drum și-n față, i-a ieșit.
24David, afară, se găsea
Și între porți se-adăpostea.
Ostașul, de pe zid, s-a dus
Spre-acoperișul porții – sus –
Și a privit în depărtare.
Atuncea, a văzut în zare,
Un om ce alerga spre el –
Pe câmpuri – singur, singurel.
25Oșteanu-ndată a strigat
Și l-a vestit pe împărat.
David a zis: „De singur este,
Înseamnă că aduce-o veste.”
În acest timp, omul acel
Se tot apropia de el.
26Ostașu-n zare a privit,
Din nou, și iar a mai zărit
Alt om, pe câmpuri, alergând,
Drumul cetății apucând.
Către portar s-a aplecat
Apoi de-ndată, și-a strigat:
„Am mai zărit un om! Și el
Aleargă singur, singurel!”
David a zis: „De singur este,
Și el vrea să ne dea vreo veste.”
27Oșteanul spuse: „Mi se pare
Că Ahimaț e primul, care
O să ajungă în cetate.
Nu știu cine e cel din spate.”
David a spus: „E om de bine,
Și cu vești bune-acuma vine”,
28Iar Ahimaț – din depărtare –
A început să strige tare:
„Hei, împărate! Vin la tine
Cu vești cari toate sunt de bine!”
Când a ajuns, s-a închinat,
Zicându-i: „Binecuvântat
Să fie Domnul! Am văzut
Că El, dreptate, ți-a făcut
Și-n mâna noastră i-a lăsat
Pe cei care au ridicat
Brâul, în contra ta-mpărate.”
29„Spune-mi, de cele întâmplate”–
Îi zise David. Vreau să știu,
Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu.
Spune-mi: e sănătos, e bine?”
„N-am nici o veste, pentru tine” –
Răspunse el. „Când am plecat,
O-nvălmășeală s-a iscat,
Dar nu știu ce s-a petrecut,
Căci eu, nimic, nu am văzut.”
30„Bine, așază-te îți zic
Și odihnește-te un pic” –
David i-a spus și l-a lăsat,
Iar Ahimaț s-a așezat
Mai la oparte. După el,
31Ajunse Cuși și zise-asatfel:
„Află acuma, Domnul meu,
Vestea cea bună: Dumnezeu,
Să știi că ți-a făcut dreptate
Și izbăvit ești, împărate,
De toți cei ce s-au ridicat
Și rău să-ți facă-au încercat.”
32„Spune-mi acum, te rog frumos,
Dar Absalom, e sănătos?” –
Mai zise David. „Vreau să știu,
Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu!”
Cuși s-a uitat, atunci, la el
Și i-a răspuns, în acest fel:
„Asemeni lui, voiesc să fie
Ai tăi vrăjmași, pentru vecie!
Toți cei ce vor să-ți facă rău,
Să fie ca și fiul tău!”
33Când împăratu-a auzit,
De-un tremur fost-a zguduit.
Tăcut, apoi s-a-ndepărtat
Și în odaie a urcat.
Odaia-n care el s-a dus
Era de-asupra porții, sus.
Tristețe multă l-a umplut
Și-apoi să plângă a-nceput.
Urcând pe scări, zicea mereu:
„Oh, Absalom! Oh, fiul meu!
Mai bine eu aș fi murit,
Numai ca tu să fi trăit!
Oh, Absalom! Oh, fiul meu!
De ce, oare, n-am murit eu?”
Selectat acum:
2 Samuel 18: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
2 Samuel 18
18
Absalom ucis de Ioab
1David, apoi, și-a numărat
Poporul și a așezat
Conducători peste o mie
Și peste sute, puși, să fie.
2Pe-a treia parte din popor,
L-a așezat conducător
Chiar pe Ioab. Apoi, la fel,
Pe-altă treime a pus el
Pe Abișai, acela care
Drept frate, pe Ioab, îl are,
Pentru că oamenii acei
Erau feciorii Țeruei.
Pe cei rămași i-a așezat,
Sub mâna lui Iutai, din Gat.
Când a sfârșit, a zis apoi:
„Vreau ca să ies și eu, cu voi.”
3Poporul s-a împotrivit
Și-a zis: „Nu este nimerit
Să mergi alăturea de noi,
Căci dacă vom fugi apoi,
N-o să ia seama nimenea.
Chiar jumătate de-ar cădea
Din rândul nostru – și-au să vază
Vrăjmașii noștri – nu contează.
Însă tu singur – precum știi –
Faci cât ar face zece mii
Dintre ai noștri. E mai bine
Ca la distanță a te ține
Și numai când crezi – împărate –
Să ieși afară din cetate,
Și să ne vii în ajutor.”
4David făcu pe voia lor
Și zise: „Iată că, pe plac,
Voiesc – acum – ca să vă fac.
La depărtare mă voi ține,
De credeți că așa-i mai bine.”
În urmă, lângă poartă-a stat,
Iar tot poporul a plecat.
5David a zis lui Abișai
Și lui Ioab și lui Iutai:
„Pentru iubirea ce-mi purtați,
Îngăduință-i arătați
Lui Absalom. Deci, pentru mine,
Cu el, purtați-vă voi bine.”
În urmă-apoi, porunca dată
De împărat, a fost purtată
Din gură-n gură, de popor,
Spre-a fi spre știrea tuturor.
Vestea, ocol, oștii, i-a dat
Și tot poporul a aflat,
Porunca împăratului,
Pentru toți căpitanii lui.
6Apoi, poporul a ieșit
Pe câmpuri, gata pregătit
De-a se lupta cu Israel
Și cu cei cari erau cu el.
Încăierarea ce-a urmat,
Într-o pădure s-a purtat,
În al lui Efraim ținut.
7Israelul a fost bătut
De David, iar din ai săi fii
Căzut-au douăzeci de mii,
8În acea zi. Lupta s-a-ntins
Și tot ținutul l-a cuprins.
Mai multe vieți a secerat
Pădurea, decât a mâncat
Atunci tăișul sabiei,
Căci mulți căzură, pradă ei.
9Chiar Absalom s-a rătăcit
Și-n acest fel s-a pomenit,
În față, cu oastea pe care,
David, al său părinte-o are.
Pe un catâr, călărea el;
Înspăimântat, catâru-acel,
Spre un stejar, a alergat,
Unde-Absalom și-a agățat –
În crengile copacului –
Grumajii, iar catârul lui
Nu s-a oprit, ci a plecat,
Lăsându-l astfel, spânzurat
Între pământ și ceruri. Când
10L-a văzut astfel atârnând,
Un om, pân’ la Ioab, s-a dus,
În mare grabă, și i-a spus:
„Pe Absalom, eu l-am aflat:
Într-un stejar, e spânzurat.”
11„Bine că-mi spui că l-ai văzut”–
A zis Ioab – „dar n-ai făcut
Ceea ce trebuia să faci!
N-ai sabie, dar? De ce taci?
Să fi scos sabia, de-ndat’,
Și-apoi, pe loc, să-l fi tăiat,
Căci zece sicli îți dădeam –
De-argint – și-un brâu îți dăruiam.”
12„O mie dacă-mi cântăreai
Și dacă-n mână mi-i puneai” –
A început omul a spune –
„Află că mâna nu aș pune,
Pe fiul împăratului,
Căci eu cunosc porunca lui,
Pe care-a dat-o lui Hușai
Și ție-apoi și lui Iutai.
Știu că a zis: „Seama luați
La Absalom, ca să-l cruțați.”
13Și dacă eu l-aș fi ucis,
În felu-n care tu mi-ai zis –
Adică mișelește – eu
Gândesc că împăratul meu,
Lucrul acest l-ar fi aflat
Și împotrivă mi-ai fi stat
Tu însuți chiar, precum și el.”
14Ioab a zis, atunci, astfel:
„După cum văd eu foarte bine,
Îmi risipesc vremea, cu tine!”
Cu trei săgeți, el a plecat
Și pe-Absalom l-a săgetat.
Când, în stejar, el se zbătea
Și plin de viață se vădea,
De trei săgeți a fost ajuns
Și-n inimă, a fost străpuns.
15Cei zece tineri cari erau
Lângă Ioab – căci trebuiau
Să-i poarte armele – de-ndat’,
Au mers și l-au împresurat,
Pe Absalom. Ei l-au lovit,
Cu săbiile, și-a pierit.
16Ioab, în urmă, a sunat
Din trâmbiță și-a adunat
Întreg poporu-n jurul lui.
17Din crengile stejarului,
Pe Absalom, l-au coborât
Și într-o groapă l-au zvârlit,
Chiar în pădure. Au luat,
Pietre apoi, și-au ridicat,
Asupră-i, o movilă mare.
Israeliții – fiecare –
Cuprinși de spaimă, au fugit
Și-n corturi s-au adăpostit.
18Cât Absalom pe lume fuse,
Nici un urmaș, el nu avuse;
De-aceea, el a ridicat
Un stâlp, pe care l-a chemat
Cu al său nume, căci zicea:
„N-am nici un fiu. Nu-i nimenea
Pentru aducere aminte
Și pentru-a duce înainte
Numele meu.” Ăst stâlp al lui
E-n valea împăratului
Și până astăzi e știut
Că e, de Absalom, făcut.
Solia lui Cuși
19În urmă, Ahimaț – cel care,
Părinte, pe Țadoc, îl are –
A zis: „Mă lasă să mă duc
Și împăratului să-i duc
Vestea că Domnul l-a scăpat
De-ai săi vrăjmași și-a arătat
Că i-a făcut dreptate-astfel.”
20Ioab se-ntoarse către el,
Zicându-i: „Unde te grăbești?
Ai timp să-i duci aceste vești,
Însă nu azi, ci mai târziu,
Pentru că, mort, e al său fiu.”
21Ioab, la sine, l-a chemat,
Pe Cuși și-apoi, porunci i-a dat:
„La împărat, să te pornești
Și ce-ai văzut, să-i povestești!”
Cuși s-a-nchinat și a fugit,
Să facă ce i-a poruncit.
22Atuncea, Ahimaț – cel care,
Părinte, pe Țadoc, îl are –
A zis: „De am să plec acum,
Pe Cuși, am să îl prind pe drum!
Orice se-ntâmplă, domnul meu,
Îngăduie să plec și eu!”
„Nu-i o solie ca oricare” –
Spuse Ioab – „de ce vrei, oare,
Ca să te duci? Neîndoios,
Din ea, nu ai nici un folos!”
23„Orice se-ntâmplă, domnul meu,
Îngăduie să plec și eu!” –
Răspunse Ahimaț. „Prea bine.
Ai învoire, de la mine” –
Zise Ioab. „Poți să te duci,
Urma lui Cuși, să o apuci”,
Iar Ahimaț a alergat
Și spre câmpie s-a-ndreptat,
Încât, pe Cuși, l-a depășit
Pe drum și-n față, i-a ieșit.
24David, afară, se găsea
Și între porți se-adăpostea.
Ostașul, de pe zid, s-a dus
Spre-acoperișul porții – sus –
Și a privit în depărtare.
Atuncea, a văzut în zare,
Un om ce alerga spre el –
Pe câmpuri – singur, singurel.
25Oșteanu-ndată a strigat
Și l-a vestit pe împărat.
David a zis: „De singur este,
Înseamnă că aduce-o veste.”
În acest timp, omul acel
Se tot apropia de el.
26Ostașu-n zare a privit,
Din nou, și iar a mai zărit
Alt om, pe câmpuri, alergând,
Drumul cetății apucând.
Către portar s-a aplecat
Apoi de-ndată, și-a strigat:
„Am mai zărit un om! Și el
Aleargă singur, singurel!”
David a zis: „De singur este,
Și el vrea să ne dea vreo veste.”
27Oșteanul spuse: „Mi se pare
Că Ahimaț e primul, care
O să ajungă în cetate.
Nu știu cine e cel din spate.”
David a spus: „E om de bine,
Și cu vești bune-acuma vine”,
28Iar Ahimaț – din depărtare –
A început să strige tare:
„Hei, împărate! Vin la tine
Cu vești cari toate sunt de bine!”
Când a ajuns, s-a închinat,
Zicându-i: „Binecuvântat
Să fie Domnul! Am văzut
Că El, dreptate, ți-a făcut
Și-n mâna noastră i-a lăsat
Pe cei care au ridicat
Brâul, în contra ta-mpărate.”
29„Spune-mi, de cele întâmplate”–
Îi zise David. Vreau să știu,
Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu.
Spune-mi: e sănătos, e bine?”
„N-am nici o veste, pentru tine” –
Răspunse el. „Când am plecat,
O-nvălmășeală s-a iscat,
Dar nu știu ce s-a petrecut,
Căci eu, nimic, nu am văzut.”
30„Bine, așază-te îți zic
Și odihnește-te un pic” –
David i-a spus și l-a lăsat,
Iar Ahimaț s-a așezat
Mai la oparte. După el,
31Ajunse Cuși și zise-asatfel:
„Află acuma, Domnul meu,
Vestea cea bună: Dumnezeu,
Să știi că ți-a făcut dreptate
Și izbăvit ești, împărate,
De toți cei ce s-au ridicat
Și rău să-ți facă-au încercat.”
32„Spune-mi acum, te rog frumos,
Dar Absalom, e sănătos?” –
Mai zise David. „Vreau să știu,
Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu!”
Cuși s-a uitat, atunci, la el
Și i-a răspuns, în acest fel:
„Asemeni lui, voiesc să fie
Ai tăi vrăjmași, pentru vecie!
Toți cei ce vor să-ți facă rău,
Să fie ca și fiul tău!”
33Când împăratu-a auzit,
De-un tremur fost-a zguduit.
Tăcut, apoi s-a-ndepărtat
Și în odaie a urcat.
Odaia-n care el s-a dus
Era de-asupra porții, sus.
Tristețe multă l-a umplut
Și-apoi să plângă a-nceput.
Urcând pe scări, zicea mereu:
„Oh, Absalom! Oh, fiul meu!
Mai bine eu aș fi murit,
Numai ca tu să fi trăit!
Oh, Absalom! Oh, fiul meu!
De ce, oare, n-am murit eu?”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca