2 Samuel 20
20
Ioab omoară pe Amasa
1Pe-atunci, acolo, viețuia
Un om cari, Șeba, se numea.
Fiul lui Bicri, era el,
Din Beniamin fiind, de fel.
Om de nimic, s-a dovedit
Șeba a fi. El a venit
Și-apoi, din trâmbiță-a sunat
Spunând, când toți s-au adunat:
„Să știți dar, foarte bine, voi,
Că nici o moștenire, noi
N-avem cu David – cu cel care
Părinte, pe Isai, îl are!
De-aceea, zic în acest fel:
Toți oamenii din Israel,
La corturile lor, apoi,
Să se întoarcă, înapoi!”
2Când vorbele i-au auzit,
Israeliții s-au grăbit
Să-l părăsească pe-mpărat
Și-apoi, pe Șeba, l-au urmat.
Numai bărbații cei pe care
Țara lui Iuda-n ea îi are,
Drept credincioși s-au arătat
Și-l însoțiră pe-mpărat,
Pân’ la Ierusalim apoi.
3David se-ntoarse înapoi,
La casa lui. Când a intrat,
În casă, fost-a-ntâmpinat
De țiitoarele pe care,
El le lăsase, la plecare.
Zece la număr au fost ele;
Pe țiitoarele acele –
Pe cari, de pază, le-a lăsat –
David, în urmă, le-a luat
Și-n altă casă el le-a dus,
Unde sub pază-apoi, le-a pus.
De soarta lor, s-a îngrijit
Atâta timp cât au trăit,
Însă de-atuncea, niciodat’
La ele, el n-a mai intrat,
Voind ca singure să fie
Și să trăiască-n văduvie.
4Apoi, pe-Amasa, l-a chemat
La sine și a cuvântat:
„Amasa, vreau ca să te duci
Și în trei zile să-mi aduci
Pe toți bărbați-aceia care,
În Iuda sunt. La adunare,
Va trebui și tu să vii,
Căci vreau, de față, ca să fii!”
5Amasa, grabnic, a plecat
În Iuda, dar s-a întâmplat
Că-n al său drum a zăbovit
Mai mult decât i-a-ngăduit
David, atunci când l-a trimis.
6De-aceea, împăratu-a zis
Către-Abișai, îngândurat:
„Nu știu ce s-o fi întâmplat.
Gândit-am că Șeba – cel care,
Pe Bicri, drept părinte-l are –
Mai mult rău poate a ne face,
Dacă îl vom lăsa în pace,
Decât e răul cel făcut
De Absalom, cum am văzut.
De-aceea, eu gândesc că-i bine,
Să pleci chiar tu. Ia dar, cu tine,
Pe slujitorii cei pe care
În slujbă-al tău stăpân îi are,
Și-apoi, în grabă să plecați,
Pe Șeba să îl căutați,
Ca nu cumva, să își găsească,
Un loc, ca să se-adăpostească.
De-n vreo cetate va pătrunde,
De noi, se va putea ascunde.”
7Îndată, Abișai s-a dus
Să împlinească ce i-a spus
Stăpânul său. Când a plecat,
Cu sine-alături, a luat
Pe slujitorii cei pe care,
Ioab în slujba sa, îi are.
I-a mai luat pe Cheretiți
Și-asemeni și pe Peletiți.
De la Ierusalim plecară
Și-apoi pe Șeba-l căutară.
8Când au ajuns la piatra care
La Gabaon e, la hotare,
Pe-Amasa ei l-au întâlnit,
Căci înainte-a fost sosit.
Ioab, o sabie, avea,
Pe care-ncinsă o ținea
Legând-o lângă coapsă-apoi,
Deasupra hainei de război.
Când spre Amasa s-a-ndreptat,
Ușor ea a alunecat
Din teaca ei. Ioab s-a dus
9Către Amasa și a spus:
„Ce faci? Sunt foarte bucuros,
Să te-ntâlnesc! Ești sănătos?”
Cu mâna dreaptă l-a luat
De barbă și l-a sărutat,
10Însă Amasa n-a văzut
Că-n mâna stângă a ținut,
Strâns, pregătită, sabia.
Ioab l-a înțepat, cu ea,
În pântece, pe ne-așteptate,
Iar măruntaiele, vărsate
I-au fost acolo-n drum, de-ndat’.
Uimit, Amasa a picat
De pe picioare și-a pierit,
Fără să îl mai fi lovit
Încă o dat’. Ioab, apoi,
Își puse sabia-napoi,
Pe al său frate l-a luat –
Pe Abișai – și a plecat
Grăbit, pe Șeba să-l găsească,
Să-l prindă și să-l nimicească.
11Pe unul din oștenii lui,
La căpătâiul mortului,
De strajă, el l-a pus să stea,
Pentru că omul trebuia
Să spună celor ce treceau
Și pe Amasa îl vedeau:
„Pe David, vreți să îl slujiți,
Sau cu Ioab, ați vrea să fiți?
Cei cari pentru Ioab se-arată,
Să îl urmeze, de îndată!”
12Amasa-n drum zăcea, trântit,
Fiind, de sânge, năpădit.
Oșteanul care a rămas
La capul său, apoi, l-a tras
Din drum, pe câmp, în loc ferit
Și cu o haină l-a-nvelit,
Căci oameni mulți, pe drum, treceau
Și – îngroziți – la el, priveau.
13După ce-a fost, din drum, luat
Amasa, toți s-au adunat
Și după Șeba au pornit
Căci cu Ioab, s-au însoțit.
Omorârea lui Șeba
14Ioab a răscolit, astfel,
Cu toți cei cari erau cu el,
Prin semințiile pe care
Poporul Israel le are.
Locul spre care s-a-ndreptat,
Abel-Bet-Maca, e chemat.
Bărbați de seamă au venit
Și cu Ioab s-au însoțit.
15Șeba – că-i urmărit – simțise
Și-ntr-o cetate se pitise.
Cetatea-n care se-ascundea,
Abel-Bet-Maca, se numea.
Ioab, atunci, a-mpresurat
Cetatea și a ridicat
Un val, care îi atingea
Întăritura ce-o avea.
Întreg poporul adunat,
Pe lângă ziduri a săpat,
Ca astfel să le prăbușească,
Cetatea să o cucerească.
16Dar o femeie a venit,
Care-n cetate-a locuit.
Astă femeie se vădea
Că multă-nțelepciune-avea.
Ea a strigat, către popor:
„Opriți-vă dar, fraților!
Vă rog ca să mă ascultați
Și pe Ioab să îl chemați!
Să îi mai spuneți că doresc
Să vină-aici, să îi vorbesc!”
17Ioab, atunci, s-a arătat
Și-apoi femeia l-a-ntrebat:
„Tu ești Ioab? Tu ești cel care
Conduci această oaste mare?”
„Eu sunt!”– răspunse el de-ndat’ –
„Să-mi spui, de ce am fost chemat?”
„Mă iartă dacă îndrăznesc,
În fața ta, ca să vorbesc” –
Zise femeia – „dar aș vrea,
Seamă să iei, la vorba mea.”
„Ascult!” – spuse Ioab. „Ce vrei?”
18„La noi, a fost un obicei:
Dacă ceva se petrecea,
Toată suflarea își spunea:
„Mergem în Abel, să-ntrebăm,
Să știm dar, cum să procedăm”,
Iar pricinile cari erau,
În felu-acesta, se-ncheiau.
19Iată, astă cetate mare
E-n numărul acelor care
Cele mai credincioase sânt,
Pe al lui Israel pământ,
Și pot să-ți spun, în acest fel,
Că ea e mamă-n Israel!
De ce vrei tu ca să lovești
Cetatea și s-o nimicești?
Vrei tu ca moștenirea care
Al nostru Dumnezeu o are,
Să o zdrobești? Crezi că faci bine?”
20„Departe acest gând, de mine!”–
Zise Ioab. „Eu nu voiesc,
Cetatea să o nimicesc!
21Însă la voi – după cum știm –
Este un om, din Efraim.
Șeba, se cheamă omul – iată –
Iar Bicri este al său tată.
Omul acel și-a ridicat
Brațul, spre-al nostru împărat.
Dați-l încoace, căci plecăm
Și-n pace o să vă lăsăm!”
Ea spuse: „Fii încredințat
Că o să-ți fie aruncat,
Îndată, capul omului.”
22Ea a vorbit poporului –
Care-n cetate locuia –
Cu-nțelepciunea ce-o avea
Și astfel, l-a înduplecat.
Capul lui Șeba l-au tăiat
Și pe deasupra zidului,
L-a aruncat poporului
Care cetatea-a-mpresurat.
Ioab, atunci, a ridicat
Împresurarea și-a pornit,
Către Ierusalim, grăbit,
Iar cei care erau cu el,
Acasă s-au întors, astfel.
Dregătorii lui David
23Ioab era acela care,
Peste oșteni, era mai mare.
În fruntea Cheretiților,
Fusese – drept conducător –
Benaia pus, acela care,
Pe Iehoiada, tată-l are.
El a mai fost cârmuitor
Și-al oștii Peletiților.
24Mai mare, peste biruri pus,
Fusese Adoram adus;
Iar Iosafat – acela care
Pe Ahilud, părinte-l are –
Bun de-arhivar a fost găsit
Fiind, drept scriitor, numit.
25Șeia, apoi, a fost adus
Și logofăt, el a fost pus.
Șadoc și-Abiatar urmau:
Aceștia doi, preoți, erau.
26Ira – cel din Iair venit –
Ajunse de a fi numit
În rangul de slujbaș de stat,
Aflat mereu lângă-mpărat.
Selectat acum:
2 Samuel 20: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
2 Samuel 20
20
Ioab omoară pe Amasa
1Pe-atunci, acolo, viețuia
Un om cari, Șeba, se numea.
Fiul lui Bicri, era el,
Din Beniamin fiind, de fel.
Om de nimic, s-a dovedit
Șeba a fi. El a venit
Și-apoi, din trâmbiță-a sunat
Spunând, când toți s-au adunat:
„Să știți dar, foarte bine, voi,
Că nici o moștenire, noi
N-avem cu David – cu cel care
Părinte, pe Isai, îl are!
De-aceea, zic în acest fel:
Toți oamenii din Israel,
La corturile lor, apoi,
Să se întoarcă, înapoi!”
2Când vorbele i-au auzit,
Israeliții s-au grăbit
Să-l părăsească pe-mpărat
Și-apoi, pe Șeba, l-au urmat.
Numai bărbații cei pe care
Țara lui Iuda-n ea îi are,
Drept credincioși s-au arătat
Și-l însoțiră pe-mpărat,
Pân’ la Ierusalim apoi.
3David se-ntoarse înapoi,
La casa lui. Când a intrat,
În casă, fost-a-ntâmpinat
De țiitoarele pe care,
El le lăsase, la plecare.
Zece la număr au fost ele;
Pe țiitoarele acele –
Pe cari, de pază, le-a lăsat –
David, în urmă, le-a luat
Și-n altă casă el le-a dus,
Unde sub pază-apoi, le-a pus.
De soarta lor, s-a îngrijit
Atâta timp cât au trăit,
Însă de-atuncea, niciodat’
La ele, el n-a mai intrat,
Voind ca singure să fie
Și să trăiască-n văduvie.
4Apoi, pe-Amasa, l-a chemat
La sine și a cuvântat:
„Amasa, vreau ca să te duci
Și în trei zile să-mi aduci
Pe toți bărbați-aceia care,
În Iuda sunt. La adunare,
Va trebui și tu să vii,
Căci vreau, de față, ca să fii!”
5Amasa, grabnic, a plecat
În Iuda, dar s-a întâmplat
Că-n al său drum a zăbovit
Mai mult decât i-a-ngăduit
David, atunci când l-a trimis.
6De-aceea, împăratu-a zis
Către-Abișai, îngândurat:
„Nu știu ce s-o fi întâmplat.
Gândit-am că Șeba – cel care,
Pe Bicri, drept părinte-l are –
Mai mult rău poate a ne face,
Dacă îl vom lăsa în pace,
Decât e răul cel făcut
De Absalom, cum am văzut.
De-aceea, eu gândesc că-i bine,
Să pleci chiar tu. Ia dar, cu tine,
Pe slujitorii cei pe care
În slujbă-al tău stăpân îi are,
Și-apoi, în grabă să plecați,
Pe Șeba să îl căutați,
Ca nu cumva, să își găsească,
Un loc, ca să se-adăpostească.
De-n vreo cetate va pătrunde,
De noi, se va putea ascunde.”
7Îndată, Abișai s-a dus
Să împlinească ce i-a spus
Stăpânul său. Când a plecat,
Cu sine-alături, a luat
Pe slujitorii cei pe care,
Ioab în slujba sa, îi are.
I-a mai luat pe Cheretiți
Și-asemeni și pe Peletiți.
De la Ierusalim plecară
Și-apoi pe Șeba-l căutară.
8Când au ajuns la piatra care
La Gabaon e, la hotare,
Pe-Amasa ei l-au întâlnit,
Căci înainte-a fost sosit.
Ioab, o sabie, avea,
Pe care-ncinsă o ținea
Legând-o lângă coapsă-apoi,
Deasupra hainei de război.
Când spre Amasa s-a-ndreptat,
Ușor ea a alunecat
Din teaca ei. Ioab s-a dus
9Către Amasa și a spus:
„Ce faci? Sunt foarte bucuros,
Să te-ntâlnesc! Ești sănătos?”
Cu mâna dreaptă l-a luat
De barbă și l-a sărutat,
10Însă Amasa n-a văzut
Că-n mâna stângă a ținut,
Strâns, pregătită, sabia.
Ioab l-a înțepat, cu ea,
În pântece, pe ne-așteptate,
Iar măruntaiele, vărsate
I-au fost acolo-n drum, de-ndat’.
Uimit, Amasa a picat
De pe picioare și-a pierit,
Fără să îl mai fi lovit
Încă o dat’. Ioab, apoi,
Își puse sabia-napoi,
Pe al său frate l-a luat –
Pe Abișai – și a plecat
Grăbit, pe Șeba să-l găsească,
Să-l prindă și să-l nimicească.
11Pe unul din oștenii lui,
La căpătâiul mortului,
De strajă, el l-a pus să stea,
Pentru că omul trebuia
Să spună celor ce treceau
Și pe Amasa îl vedeau:
„Pe David, vreți să îl slujiți,
Sau cu Ioab, ați vrea să fiți?
Cei cari pentru Ioab se-arată,
Să îl urmeze, de îndată!”
12Amasa-n drum zăcea, trântit,
Fiind, de sânge, năpădit.
Oșteanul care a rămas
La capul său, apoi, l-a tras
Din drum, pe câmp, în loc ferit
Și cu o haină l-a-nvelit,
Căci oameni mulți, pe drum, treceau
Și – îngroziți – la el, priveau.
13După ce-a fost, din drum, luat
Amasa, toți s-au adunat
Și după Șeba au pornit
Căci cu Ioab, s-au însoțit.
Omorârea lui Șeba
14Ioab a răscolit, astfel,
Cu toți cei cari erau cu el,
Prin semințiile pe care
Poporul Israel le are.
Locul spre care s-a-ndreptat,
Abel-Bet-Maca, e chemat.
Bărbați de seamă au venit
Și cu Ioab s-au însoțit.
15Șeba – că-i urmărit – simțise
Și-ntr-o cetate se pitise.
Cetatea-n care se-ascundea,
Abel-Bet-Maca, se numea.
Ioab, atunci, a-mpresurat
Cetatea și a ridicat
Un val, care îi atingea
Întăritura ce-o avea.
Întreg poporul adunat,
Pe lângă ziduri a săpat,
Ca astfel să le prăbușească,
Cetatea să o cucerească.
16Dar o femeie a venit,
Care-n cetate-a locuit.
Astă femeie se vădea
Că multă-nțelepciune-avea.
Ea a strigat, către popor:
„Opriți-vă dar, fraților!
Vă rog ca să mă ascultați
Și pe Ioab să îl chemați!
Să îi mai spuneți că doresc
Să vină-aici, să îi vorbesc!”
17Ioab, atunci, s-a arătat
Și-apoi femeia l-a-ntrebat:
„Tu ești Ioab? Tu ești cel care
Conduci această oaste mare?”
„Eu sunt!”– răspunse el de-ndat’ –
„Să-mi spui, de ce am fost chemat?”
„Mă iartă dacă îndrăznesc,
În fața ta, ca să vorbesc” –
Zise femeia – „dar aș vrea,
Seamă să iei, la vorba mea.”
„Ascult!” – spuse Ioab. „Ce vrei?”
18„La noi, a fost un obicei:
Dacă ceva se petrecea,
Toată suflarea își spunea:
„Mergem în Abel, să-ntrebăm,
Să știm dar, cum să procedăm”,
Iar pricinile cari erau,
În felu-acesta, se-ncheiau.
19Iată, astă cetate mare
E-n numărul acelor care
Cele mai credincioase sânt,
Pe al lui Israel pământ,
Și pot să-ți spun, în acest fel,
Că ea e mamă-n Israel!
De ce vrei tu ca să lovești
Cetatea și s-o nimicești?
Vrei tu ca moștenirea care
Al nostru Dumnezeu o are,
Să o zdrobești? Crezi că faci bine?”
20„Departe acest gând, de mine!”–
Zise Ioab. „Eu nu voiesc,
Cetatea să o nimicesc!
21Însă la voi – după cum știm –
Este un om, din Efraim.
Șeba, se cheamă omul – iată –
Iar Bicri este al său tată.
Omul acel și-a ridicat
Brațul, spre-al nostru împărat.
Dați-l încoace, căci plecăm
Și-n pace o să vă lăsăm!”
Ea spuse: „Fii încredințat
Că o să-ți fie aruncat,
Îndată, capul omului.”
22Ea a vorbit poporului –
Care-n cetate locuia –
Cu-nțelepciunea ce-o avea
Și astfel, l-a înduplecat.
Capul lui Șeba l-au tăiat
Și pe deasupra zidului,
L-a aruncat poporului
Care cetatea-a-mpresurat.
Ioab, atunci, a ridicat
Împresurarea și-a pornit,
Către Ierusalim, grăbit,
Iar cei care erau cu el,
Acasă s-au întors, astfel.
Dregătorii lui David
23Ioab era acela care,
Peste oșteni, era mai mare.
În fruntea Cheretiților,
Fusese – drept conducător –
Benaia pus, acela care,
Pe Iehoiada, tată-l are.
El a mai fost cârmuitor
Și-al oștii Peletiților.
24Mai mare, peste biruri pus,
Fusese Adoram adus;
Iar Iosafat – acela care
Pe Ahilud, părinte-l are –
Bun de-arhivar a fost găsit
Fiind, drept scriitor, numit.
25Șeia, apoi, a fost adus
Și logofăt, el a fost pus.
Șadoc și-Abiatar urmau:
Aceștia doi, preoți, erau.
26Ira – cel din Iair venit –
Ajunse de a fi numit
În rangul de slujbaș de stat,
Aflat mereu lângă-mpărat.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca