Eu știu că tu, necontenit,
În de aproape-ai urmărit
Învățătura ce-o vestesc,
Puterea ce o stăpânesc,
Apoi credința mea cea mare,
Îndelungata mea răbdare,
Dragostea și răbdarea mea.
Ai auzit, de-asemenea,
Ce prigoniri m-au urmărit,
Ce suferințe m-au lovit.
Când fost-am în Iconia,
Listra și Antiohia,
Prea bine știu că ai aflat,
Ce prigoniri, am îndurat.
Însă, din toate-ntr-un sfârșit,
De Domnul, fost-am izbăvit.
De altfel, toți cari, ne-ndoios,
Vor, cu evlavie-n Hristos,
Ca să trăiască – să se știe –
Că prigoniți au ca să fie.
Cei răi și-nșelători, mereu –
Încredințat fii, dragul meu –
Din rău în rău, au să pășească,
Pe alții au să-i amăgească,
Și-apoi – la urmă – dovediți
Vor fi ei înșiși, amăgiți.
Rămâi dar, în continuare,
Numai la lucrurile-n care
Ești, pe deplin, încredințat,
Pe care tu le-ai învățat,
Căci știi cine ți-a dăruit,
Tot ceea ce ai dobândit –
Deci, ale tale-nvățături.
Știi bine, Sfintele Scripturi,
Încă din fragedă pruncie.
Prin ele doar, poate să-ți vie
Înțelepciunea cea prin care,
Parte de mântuire, are
Cel ce se-arată credincios,
În Domnul nost’, Iisus Hristos.
Toată Scriptura-i insuflată
De Dumnezeu, și e lăsată,
Ca să îi fie de folos
Celui ce este credincios,
Pentru că ea e în măsură
Să-i dea, mereu, învățătură,
Să-l mustre, să-l îndrepte iar,
Să-i dea înțelepciune-n dar,
Ca să se salte peste fire,
Crescând întru neprihănire,
Ca toți acei care, mereu,
Sunt oameni ai lui Dumnezeu,
Să poată fi desăvârșiți,
Destoinici, gata pregătiți
Ca al lor umăr să îl pună,
Pentru orice lucrare bună.”