Pentru că în picioare, voi
Călcați pe cel sărac și-apoi –
După ce v-ați purtat astfel –
Luați și grâul de la el,
Iată dar ce o să pățiți:
Degeaba, case vă zidiți
Din pietrele cele cioplite,
Căci n-au să fie locuite!
Măcar că vii bune aveți,
Din vinul lor, nu o să beți!
Nelegiuiri multe-ați făcut.
Păcatele vi le-am văzut
Și fără număr s-au vădit.
Pe cel drept, voi l-ați asuprit.
Mită mereu ați tot luat
Și în picioare ați călcat –
Nepăsători – dreptul pe care
Acela ce-i sărac îl are.
Iată ce trebuie să facă
Cei înțelepți, acum: să tacă,
Pentru că vremile sunt rele
Și se arată timpuri grele.
De rău, voi să vă depărtați
Și binele să-l căutați,
Pentru ca astfel să trăiți
Și ocrotire să primiți
Din partea Domnului pe care,
Drept Dumnezeu, oștirea-L are!
Dacă veți face-așa, apoi,
Al oști Domn va fi cu voi!
Răul, urâți-l și fugiți!
Doar binele, să îl iubiți,
Căci poate-atunci, Cel cari, mereu,
E al oștirii Dumnezeu
Va avea milă de-a cea viță
Ce-i a lui Iosif rămășiță.
De-aceea, Domnul tuturor
Și Dumnezeu al oștilor –
Acela care S-a vădit
Atotputernic – a vorbit:
„În toate ale lor piețe
Se vor vedea doar triste fețe;
La fel, pe ulițele lor,
Suspinele bocetelor
Au să se-audă-năbușit,
Zicând, „Vai! Vai!”, necontenit.
Acela care e plugar
Va fi chemat la jale, iar
Cel care știe să bocească
Va fi chemat s-alcătuiască
Jelanii pentru morți. În vie,
Un mare bocet o să fie,
Când Eu voi trece printre voi” –
A mai spus Dumnezeu, apoi.
Vai de cei care se vădesc
Că, „ziua Domnului”, doresc!
La ce vă așteptați voi, oare,
De la a Domnului zi mare?
Când acea zi are să vină,
Beznă va fi ea, nu lumină.
Veți fi precum omul cel care
Fuge – speriat – de-un leu, dar are
Să întâlnească-un urs de-ndat’,
Iar când crede că a scăpat –
În curtea sa când se găsește
Și când, de zid, se sprijinește –
Un șarpe va veni la el
Și-l va mușca pe omu-acel!
Când ziua Domnului se-arată,
Nu va fi ea, întunecată?
Când va veni ea, peste fire,
Are să aibă strălucire?
Sau când în lume o să vină,
Nu-i beznă, în loc de lumină?
Urâte-Mi sunt zilele care
Le aveți voi, de sărbătoare!
Văzut-am, de atâtea ori,
Ce adunări de sărbători
Știți voi ca să aveți, mereu!
De-aceea, nu le sufăr Eu!
Jertfe Îmi dați, ce se socot
A fi drept ardere de tot;
Apoi Mi-aduceți daruri care
Menite sunt pentru mâncare.
Degeaba-Mi dați jertfele-acele,
Căci n-am nici o plăcere-n ele.
Iată, vițeii îngrășați,
Pe cari veniți ca să Mi-i dați
Drept jertfe care au menire
De jertfe pentru mulțumire,
Nu-Mi sunt pe plac și nu-Mi priesc;
De-aceea, nici nu îi privesc.
Vuietul cântecelor tale,
Ține-l departe de-a Mea cale!
Nu pot s-ascult – neîndoios –
Sunetul de-alăute scos!
Dreptatea curgă ca un râu
Și-asemenea unui pârâu,
Neprihănirea arătată
Să nu vă sece niciodată!
Jertfe și daruri de mâncare
Mi-ați dăruit voi Mie oare,
Când în pustie v-ați aflat
Și patruzeci de ani ați stat?
Îmi spune tu, casă pe care
Neamul lui Israel o are,
Ce jertfe tu Mi-ai dăruit,
Când prin pustiu ai rătăcit?
Voi, pe Sacut o să urcați,
Ca să vă puneți împărați,
Iar pe Caivan, idoli la care,
Mereu aduceți închinare.
Îi ridicați ca pe o stea
Ce este a aceluia
Pe care – precum am văzut –
Drept dumnezeu vi l-ați făcut.
De-aceea, vreau ca să se știe
Că vă voi duce în robie.
Dincolo de Damasc apoi,
Am să vă duc, robi să fiți voi.
Așa va fi căci, negreșit,
Domnul e Cel care-a vorbit,
Iar Numele-I răsunător
E „Dumnezeul oștilor”!”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
