Daniel 7
7
Vedeniile lui Daniel
1Era în cel dintâi an chiar,
Când ajunsese Belșațar
Să fie-ncoronat, pe torn,
Drept împărat, în Babilon.
În vremea ‘ceea, Daniel
Un vis avut-a și la fel
Multe vedenii i s-au dat,
Pe când era în al său pat.
În urmă, Daniel a scris
Ceea ce a văzut în vis,
Iar lucrurile însemnate
Ce îi fuseseră-arătate,
Pe larg le povestise el.
2Iată dar, ce-a spus Daniel:
„În visul meu, eu am zărit
Cum vânturile-au izbucnit.
Sunt cele patru vânturi care,
Furioase, au suflat pe mare.
Aceste izbucniri de vânt,
Toate-ale cerurilor sânt.
3Am mai zărit și patru fiare
Cum au ieșit apoi, din mare.
Fiarele ce au fost zărite
De mine, sunt deosebite.
4Fiara dintâi, văzut-am eu
Că seamănă mult, cu un leu.
Fiara aceea se vădea,
Aripi de vultur că avea.
Eu am privit-o până când
Smulse îi fuseră, pe rând,
Aripile ce le-a avut.
După aceea, am văzut
Că în picioare s-a sculat
Și pe pământ apoi a stat,
Precum un om. Ea a primit
O inimă ce s-a vădit
A fi de om. Am mai văzut
5Că fiara ce a apărut
A doua, a fi urs părea
Și într-o rână ședea ea.
Trei coaste, eu am mai văzut,
În gura ei că a avut.
În urmă, am mai auzit
Un glas care i-a poruncit:
„Scoală degrabă, și ascultă!
Mănâncă de-acum, carne multă!”
6După aceea, m-am uitat,
Iar ceea ce am observat,
Mi se păruse fioros,
Căci aducea cu un pardos
Care, pe spate, am văzut
Că patru aripi a avut,
Asemenea păsărilor
Ce sunt ale cerurilor.
Fiara aceasta se vădea
Că patru capete avea.
Și i s-a dat o stăpânire,
Precum cerea a ei menire.
7În visul care l-am avut
În miez de noapte, am văzut
Încă o fiară-ngrozitoare,
Grozavă și-nspăimântătoare.
Puternică fusese ea
Și niște dinți de fier avea.
Cu dinți-aceia, ea mânca,
Sfărâma prada și călca
Ce rămăsese în picioare.
Ea era înspăimântătoare.
Deosebită s-a vădit
De celelalte, negreșit,
Pe cari ‘nainte le-am văzut.
Ea, zece coarne, a avut.
8Atent, la coarne, am privit
Și am văzut cum a ieșit
Un corn mic care, așezat,
În al lor mijloc s-a aflat.
În fața lui, eu am văzut
Trei coarne-apoi cum au căzut,
Iar toate coarnele acele,
Din primele, se vădeau ele.
Cornul cel mic, am mai văzut
Că ochi de om ar fi avut.
O gură el a dobândit
Și cu trufie a vorbit.
9Plin de uimire eu ședeam
Și aste lucruri le priveam.
În urmă, am mai observat
Cum scaune s-au așezat.
Ele s-au dovedit să fie,
Drept scaune pentru domnie.
După aceea, a venit
Un Om, de zile-mbătrânit.
Acesta, jos, S-a așezat.
Straiul cu cari era-mbrăcat,
Alb ca zăpada se vădea.
Și părul Său de-asemenea,
A fi la fel de alb se-arată,
Precum este lâna curată.
Scaunul Lui, pentru domnie,
Flăcări de foc păreau să fie,
Iar roțile ce le avea,
Un foc aprins mi se părea.
10Un râu de foc eu am zărit,
Din fața Lui cum a ieșit.
Aceia care Îi slujeau,
La mii de mii se numărau,
Iar cei pe care i-am văzut
În fața Lui că au șezut,
De zece mii se dovedeau,
Ori zece mii că se aflau.
Apoi, în locu-acela, iată
Că s-a ținut o judecată,
Unde cărțile s-au deschis.
11Eu mă uitam mereu – în vis –
Din pricina cuvintelor
Rostite în mod sfidător
Și cu trufie de acel
Corn ce fusese mititel.
Cu-atenție, eu am privit,
Până când fiara a pierit.
În felu-acesta, am văzut
Cum ea, ucisă, a căzut,
Iar trupul i-a fost azvârlit
În foc apoi și nimicit.
12Și celelalte fiare-aflate
În vis, ajuns-au dezbrăcate
De-a lor putere, negreșit,
Însă li s-a îngăduit
Ca viața a le fi lungită,
Pân’ la o vreme anumită.
13În visul care mi s-a dat
În miez de noapte-n al meu pat,
Era un fiu al omului,
Venind pe norii cerului.
El a înaintat, grăbit,
Spre Cel de zile-mbătrânit
Și-n fața Lui S-a așezat.
14Slavă – atuncea – I s-a dat
Și o putere-mpărătească,
Pentru ca Lui să Îi slujească
Popoarele neamurilor,
Indiferent de limba lor.
Astfel, peste întreaga fire,
El a primit o stăpânire
Care, veșnică, se arată,
Căci nu va pieri, niciodată.
15Eu, Daniel, m-am tulburat
Cu duhul și înspăimântat
Am fost, de ceea ce-am văzut
În visul pe cari l-am avut.
16Atuncea, m-am apropiat
De unul care s-a aflat
În acel loc și i-am cerut
Să-mi lămurească ce-am văzut.
El, de îndată, mi-a vorbit
Și visul mi l-a tălmăcit:
17„Acele patru fiare mari
Sunt patru împărați dar, cari
Vor stăpâni peste pământ.
18Însă aceia care sânt
Sfinții Celui Prea-Nalt, primesc
Împărăția și domnesc
Din veșnicie-n veșnicie.”
19În urmă, am dorit să-mi fie
Tot adevărul deslușit,
Despre ceea ce am zărit
Și-anume despre-a patra fiară,
Grozavă, care mă-nfioară,
Căci avea gheare de aramă
Și dinți de fier, de bună seamă.
Cu dinți-aceia, ea mânca,
Sfărâma prada și călca
Ce rămăsese, în picioare,
Căci fost-a înspăimântătoare.
20De-asemenea, am mai dorit
Ca să fiu bine lămurit
Și despre coarnele acele
Ce s-au vădit zece-a fi ele,
Și despre cornul cel aflat
În al lor mijloc așezat,
În fața cărui au căzut
Trei coarne-apoi, cum am văzut.
Cornul acela îmi părea
Precum că ochi de om avea.
O gură el a dobândit
Și cu trufie a vorbit.
Cornul acela a crescut
Și mult mai mare s-a făcut
Decât erau coarnele-acele
Care, în număr, zece-s ele.
21Cornul acela, mai apoi,
Le-a făcut sfinților război
Și-n urmă el i-au biruit.
22Dar Cel de zile-mbătrânit
Dreptate-a făcut sfinților
Celui Prea-Nalt și-n mâna lor,
Dată a fost împărăția
Și-astfel ei au luat domnia.
23El mi-a vorbit, în urmă, iară:
„Află dar că a patra fiară
E cea de-a patra-mpărăție
Ce pe pământ are să vie.
Deosebită va fi ea,
De restul, căci va sfâșia
Întreg pământul. În picioare,
Îl va călca – fără cruțare –
Și-l va zdrobi, astfel, cu ele.
24Apoi, prin coarnele acele –
Cari zece sunt – sunt arătați
Aceia care, împărați,
Urmează ca să se ridice.
După aceștia, pot a-ți zice
Că va veni un altul. El
Se va vădi că e altfel
Decât sunt ceilalți împărați
Cari înainte-i sunt aflați.
Dintre toți împărați-acei,
El are să doboare trei.
25Pe Cel Prea-Nalt, fără-ncetare,
Să Îl hulească doar, el are.
Sfinții Celui Prea-Nalt, de el,
Sunt asupriți în chip și fel.
Vremuri și legea, să știți voi
Că el le va schimba apoi.
Sfinții, atunci, fi-vor luați
Și-n ale lui mâini vor fi dați,
Mai multe vremi cari, numărate,
Vor fi trei vremi și jumătate.
26După toate acestea – iată –
Veni-va și o judecată.
În urma ei, se va vedea
Că stăpânirea i se ia.
Aceasta fi-va prăbușită
Și pe vecie nimicită.
27Apoi, domniile aflate,
Sub ceruri, au a fi luate.
Împărățiile ce sânt
Pe fața-ntregului pământ –
Cari sunt ale-mpăraților –
Date-au să fie sfinților
Celui Prea-Nalt. A Lui domnie
Are să țină pe vecie.
Toate puterile vor sta
În slujbă-I și-L vor asculta,
Căci doar a Lui Împărăție,
Fără sfârșit are să fie!”
28În locu-acesta s-au sfârșit
Vorbele ce le-am auzit.
Eu, Daniel, m-am tulburat
De gânduri și mi s-a schimbat
Culoarea feței, negreșit.
Dar tot ceea ce-am auzit.
Cu mare grijă-am ascultat
Și-n a mea inimă-am păstrat.
Selectat acum:
Daniel 7: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Daniel 7
7
Vedeniile lui Daniel
1Era în cel dintâi an chiar,
Când ajunsese Belșațar
Să fie-ncoronat, pe torn,
Drept împărat, în Babilon.
În vremea ‘ceea, Daniel
Un vis avut-a și la fel
Multe vedenii i s-au dat,
Pe când era în al său pat.
În urmă, Daniel a scris
Ceea ce a văzut în vis,
Iar lucrurile însemnate
Ce îi fuseseră-arătate,
Pe larg le povestise el.
2Iată dar, ce-a spus Daniel:
„În visul meu, eu am zărit
Cum vânturile-au izbucnit.
Sunt cele patru vânturi care,
Furioase, au suflat pe mare.
Aceste izbucniri de vânt,
Toate-ale cerurilor sânt.
3Am mai zărit și patru fiare
Cum au ieșit apoi, din mare.
Fiarele ce au fost zărite
De mine, sunt deosebite.
4Fiara dintâi, văzut-am eu
Că seamănă mult, cu un leu.
Fiara aceea se vădea,
Aripi de vultur că avea.
Eu am privit-o până când
Smulse îi fuseră, pe rând,
Aripile ce le-a avut.
După aceea, am văzut
Că în picioare s-a sculat
Și pe pământ apoi a stat,
Precum un om. Ea a primit
O inimă ce s-a vădit
A fi de om. Am mai văzut
5Că fiara ce a apărut
A doua, a fi urs părea
Și într-o rână ședea ea.
Trei coaste, eu am mai văzut,
În gura ei că a avut.
În urmă, am mai auzit
Un glas care i-a poruncit:
„Scoală degrabă, și ascultă!
Mănâncă de-acum, carne multă!”
6După aceea, m-am uitat,
Iar ceea ce am observat,
Mi se păruse fioros,
Căci aducea cu un pardos
Care, pe spate, am văzut
Că patru aripi a avut,
Asemenea păsărilor
Ce sunt ale cerurilor.
Fiara aceasta se vădea
Că patru capete avea.
Și i s-a dat o stăpânire,
Precum cerea a ei menire.
7În visul care l-am avut
În miez de noapte, am văzut
Încă o fiară-ngrozitoare,
Grozavă și-nspăimântătoare.
Puternică fusese ea
Și niște dinți de fier avea.
Cu dinți-aceia, ea mânca,
Sfărâma prada și călca
Ce rămăsese în picioare.
Ea era înspăimântătoare.
Deosebită s-a vădit
De celelalte, negreșit,
Pe cari ‘nainte le-am văzut.
Ea, zece coarne, a avut.
8Atent, la coarne, am privit
Și am văzut cum a ieșit
Un corn mic care, așezat,
În al lor mijloc s-a aflat.
În fața lui, eu am văzut
Trei coarne-apoi cum au căzut,
Iar toate coarnele acele,
Din primele, se vădeau ele.
Cornul cel mic, am mai văzut
Că ochi de om ar fi avut.
O gură el a dobândit
Și cu trufie a vorbit.
9Plin de uimire eu ședeam
Și aste lucruri le priveam.
În urmă, am mai observat
Cum scaune s-au așezat.
Ele s-au dovedit să fie,
Drept scaune pentru domnie.
După aceea, a venit
Un Om, de zile-mbătrânit.
Acesta, jos, S-a așezat.
Straiul cu cari era-mbrăcat,
Alb ca zăpada se vădea.
Și părul Său de-asemenea,
A fi la fel de alb se-arată,
Precum este lâna curată.
Scaunul Lui, pentru domnie,
Flăcări de foc păreau să fie,
Iar roțile ce le avea,
Un foc aprins mi se părea.
10Un râu de foc eu am zărit,
Din fața Lui cum a ieșit.
Aceia care Îi slujeau,
La mii de mii se numărau,
Iar cei pe care i-am văzut
În fața Lui că au șezut,
De zece mii se dovedeau,
Ori zece mii că se aflau.
Apoi, în locu-acela, iată
Că s-a ținut o judecată,
Unde cărțile s-au deschis.
11Eu mă uitam mereu – în vis –
Din pricina cuvintelor
Rostite în mod sfidător
Și cu trufie de acel
Corn ce fusese mititel.
Cu-atenție, eu am privit,
Până când fiara a pierit.
În felu-acesta, am văzut
Cum ea, ucisă, a căzut,
Iar trupul i-a fost azvârlit
În foc apoi și nimicit.
12Și celelalte fiare-aflate
În vis, ajuns-au dezbrăcate
De-a lor putere, negreșit,
Însă li s-a îngăduit
Ca viața a le fi lungită,
Pân’ la o vreme anumită.
13În visul care mi s-a dat
În miez de noapte-n al meu pat,
Era un fiu al omului,
Venind pe norii cerului.
El a înaintat, grăbit,
Spre Cel de zile-mbătrânit
Și-n fața Lui S-a așezat.
14Slavă – atuncea – I s-a dat
Și o putere-mpărătească,
Pentru ca Lui să Îi slujească
Popoarele neamurilor,
Indiferent de limba lor.
Astfel, peste întreaga fire,
El a primit o stăpânire
Care, veșnică, se arată,
Căci nu va pieri, niciodată.
15Eu, Daniel, m-am tulburat
Cu duhul și înspăimântat
Am fost, de ceea ce-am văzut
În visul pe cari l-am avut.
16Atuncea, m-am apropiat
De unul care s-a aflat
În acel loc și i-am cerut
Să-mi lămurească ce-am văzut.
El, de îndată, mi-a vorbit
Și visul mi l-a tălmăcit:
17„Acele patru fiare mari
Sunt patru împărați dar, cari
Vor stăpâni peste pământ.
18Însă aceia care sânt
Sfinții Celui Prea-Nalt, primesc
Împărăția și domnesc
Din veșnicie-n veșnicie.”
19În urmă, am dorit să-mi fie
Tot adevărul deslușit,
Despre ceea ce am zărit
Și-anume despre-a patra fiară,
Grozavă, care mă-nfioară,
Căci avea gheare de aramă
Și dinți de fier, de bună seamă.
Cu dinți-aceia, ea mânca,
Sfărâma prada și călca
Ce rămăsese, în picioare,
Căci fost-a înspăimântătoare.
20De-asemenea, am mai dorit
Ca să fiu bine lămurit
Și despre coarnele acele
Ce s-au vădit zece-a fi ele,
Și despre cornul cel aflat
În al lor mijloc așezat,
În fața cărui au căzut
Trei coarne-apoi, cum am văzut.
Cornul acela îmi părea
Precum că ochi de om avea.
O gură el a dobândit
Și cu trufie a vorbit.
Cornul acela a crescut
Și mult mai mare s-a făcut
Decât erau coarnele-acele
Care, în număr, zece-s ele.
21Cornul acela, mai apoi,
Le-a făcut sfinților război
Și-n urmă el i-au biruit.
22Dar Cel de zile-mbătrânit
Dreptate-a făcut sfinților
Celui Prea-Nalt și-n mâna lor,
Dată a fost împărăția
Și-astfel ei au luat domnia.
23El mi-a vorbit, în urmă, iară:
„Află dar că a patra fiară
E cea de-a patra-mpărăție
Ce pe pământ are să vie.
Deosebită va fi ea,
De restul, căci va sfâșia
Întreg pământul. În picioare,
Îl va călca – fără cruțare –
Și-l va zdrobi, astfel, cu ele.
24Apoi, prin coarnele acele –
Cari zece sunt – sunt arătați
Aceia care, împărați,
Urmează ca să se ridice.
După aceștia, pot a-ți zice
Că va veni un altul. El
Se va vădi că e altfel
Decât sunt ceilalți împărați
Cari înainte-i sunt aflați.
Dintre toți împărați-acei,
El are să doboare trei.
25Pe Cel Prea-Nalt, fără-ncetare,
Să Îl hulească doar, el are.
Sfinții Celui Prea-Nalt, de el,
Sunt asupriți în chip și fel.
Vremuri și legea, să știți voi
Că el le va schimba apoi.
Sfinții, atunci, fi-vor luați
Și-n ale lui mâini vor fi dați,
Mai multe vremi cari, numărate,
Vor fi trei vremi și jumătate.
26După toate acestea – iată –
Veni-va și o judecată.
În urma ei, se va vedea
Că stăpânirea i se ia.
Aceasta fi-va prăbușită
Și pe vecie nimicită.
27Apoi, domniile aflate,
Sub ceruri, au a fi luate.
Împărățiile ce sânt
Pe fața-ntregului pământ –
Cari sunt ale-mpăraților –
Date-au să fie sfinților
Celui Prea-Nalt. A Lui domnie
Are să țină pe vecie.
Toate puterile vor sta
În slujbă-I și-L vor asculta,
Căci doar a Lui Împărăție,
Fără sfârșit are să fie!”
28În locu-acesta s-au sfârșit
Vorbele ce le-am auzit.
Eu, Daniel, m-am tulburat
De gânduri și mi s-a schimbat
Culoarea feței, negreșit.
Dar tot ceea ce-am auzit.
Cu mare grijă-am ascultat
Și-n a mea inimă-am păstrat.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca