Daniel 9
9
1Peste Haldei, drept împărat,
Dariu ajunse-ncoronat.
Din neamul Mezilor venea
Și de un an împărățea.
2În primul său an era el,
Atuncea când eu, Daniel,
Citind în cărți, am priceput
Cât timp urmează-a fi trecut
Peste cetatea ruinată,
Care-i Ierusalim chemată.
În ani, timpul acesta deci,
Se număra la șaptezeci,
Așa precum Domnul vestise,
Prin Ieremia când vorbise.
3Spre Domnul Dumnezeul meu,
Fața – atunci – mi-am întors eu.
Cu rugăciuni L-am căutat
Și cereri multe-am înălțat.
Rugile mi le-am însoțit
Cu posturi multe, negreșit.
Numai în sac m-am îmbrăcat
Și în cenușă m-am culcat.
4Față de Domnul Dumnezeu –
Al cărui slujitor sunt eu –
Făcut-am o mărturisire:
„Doamne, Tu care, peste fire,
Ești Dumnezeu înfricoșat;
Tu care ții – neîncetat –
Față de noi, al Tău cuvânt,
Precum și al Tău legământ;
Tu, Dumnezeu-Acela care
Te areți plin de îndurare
Față de cei te iubesc
Și-a Ta poruncă, o păzesc!
5Tu știi că am păcătuit!
Nelegiuiri, am săvârșit!
Răi și-ndărătnici, ne-ncetat,
Cu toții, noi ne-am arătat.
De la porunci, ne-am abătut
Și de asemeni n-am ținut
Orânduielile lăsate
De Tine, spre a fi urmate.
6De-ai Tăi proroci, n-am ascultat
Când au venit și-au cuvântat
În al Tău Nume, celor cari
Peste popor erau mai mari –
Adică împăraților,
Precum și căpitanilor
Și-asemeni și celor pe care,
Al nostru neam, părinți, îi are.
N-am ascultat când – negreșit –
Prorocii, nouă, ne-au vorbit.
7Tu Doamne, însă, ne-ncetat,
Doar drept a fi, Te-ai arătat.
A noastră față se cuvine
Ca să se umple de rușine.
Toți cei ce-n Iuda sunt aflați,
Să se simțească rușinați.
Cei din Ierusalim la fel,
Precum și cei din Israel,
Fie că sunt apropiați,
Fie că sunt îndepărtați
Pentru că Tu i-ai izgonit
În lume, când au săvârșit
Fărădelegi și-s arătați,
Față de Tine, vinovați!
8A noastră față se cuvine
Ca să se umple de rușine!
Da, nouă, împăraților,
Mai marilor, părinților,
Căci împotrivă-Ți, negreșit,
Cu toții am păcătuit!
9Însă, la Cel care, mereu,
Ne este Domn și Dumnezeu,
Întotdeauna e iertarea
Și-asemenea și îndurarea.
Căci împotrivă-I am greșit
Atuncea când ne-am răzvrătit!
10De-Acela care e, mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu,
Iată că noi n-am ascultat.
Legile Lui, nu le-am urmat
Chiar dacă – după cum am zis –
El, prin proroci, ni le-a trimis.
11Legea pe care Tu ai dat-o,
Tot Israelul a călcat-o
Și astfel el s-a abătut
Din calea Ta, căci nu a vrut
Să Îți dea Ție ascultare.
Tocmai de-aceea – drept urmare –
Blestemele ce au fost zise
Și jurămintele ce-s scrise
În a lui Moise lege – dată
De Dumnezeu – acuma, iată,
Asupra noastră au venit
Și fără milă ne-au lovit,
Căci am păcătuit mereu,
Față de-al nostru Dumnezeu.
12În ăst fel, fost-au împlinite
Cuvintele de El rostite,
În contra noastră-a tuturor,
Precum și a mai marilor
Cari al nost’ neam au cârmuit.
Nenorocirea ne-a lovit,
Așa după cum, niciodat’,
Sub cer, nu s-a mai întâmplat.
Așa s-a dovedit de mare,
A fi nenorocirea care,
Ierusalimul, l-a lovit.
13Nenorocirea a venit,
Exact așa precum s-a zis
Și cum, în Lege, Moise-a scris.
Însă tot nu ne-am rugat noi,
La Domnul Dumnezeu apoi,
Și nici de la nelegiuire
Nu ne-am întors a noastră fire.
La adevărul Tău, curat,
Aminte, noi nu am luat.
14De-aceea, Domnul S-a-ngrijit
Să ne ajungă, negreșit,
Nenorocirea arătată –
Așa precum a spus, odată –
Căci al nost’ Domn și Dumnezeu
Se-arată drept a fi mereu,
În tot ceea ce a făcut
Și face. Dar noi nu am vrut
Să ascultăm de glasul Lui,
Deși suntem ai Domnului.
15Acum, Tu care ești, mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu,
Care ai scos al Tău popor
Din mâna Egiptenilor
Prin brațul Tău puternic, tare,
Și Ți-ai făcut un Nume mare,
Așa cum astăzi e știut
Și-n tot pământul cunoscut,
Află că am păcătuit
Și făr’delegi, am săvârșit.
16Doamne, în marea-Ți îndurare,
Abate-a Ta mânie mare
Și-urgia care a lovit
Ierusalimul și-a venit
Asupra muntelui Tău sfânt.
Păcatele multe ne sânt.
Din pricina păcatelor
Și a nelegiuirilor
Pe cari părinții le-au făcut,
Ierusalimul a căzut
Și-al Tău popor e de ocară
Printre cei cari îl înconjoară.
17Doamne, al nostru Dumnezeu,
Ascultă ruga ce-ți fac eu:
Pentru iubirea Ta cerească,
Fă Doamne ca să strălucească
Lumina Feței Tale iară,
La fel ca și odinioară,
Peste Locașul sfânt vădit
Că astăzi este părăsit!
18Arată-Ți bunătatea multă!
Pleacă-Ți urechea și ascultă!
Deschide ochii și privește
Ruinele și Te gândește
Și la cetatea peste care
Este chemat, fără-ncetare,
Numele Tău! Îți cerem Ție,
Nu pentru-a noastră curăție
Lucrul acest, ci căutăm,
Ruga aceasta s-o-nălțăm,
Pentru-ndurarea Ta cea care
Se-arată-a fi nespus de mare.
19Arată-Ți bunătatea multă!
Pleacă-Ți urechea și ascultă!
Nu zăbovi! Lucrează bine,
Din dragoste doar, pentru Tine!
Căci al Tău Nume e chemat
Peste cetate, ne-ncetat,
Și peste-al Tău popor, mereu!”
20Pe când încă mai vorbeam eu,
Pe când încă mă mai rugam
Și încă îmi mărturiseam
Păcatul meu, precum și cel
Făcut de-ntregul Israel,
Și înălțam cereri ce sânt
Legate de muntele sfânt,
21Pe când nu am sfârșit a spune,
Încă, întreaga-mi rugăciune,
Într-un zbor iute a venit
Omul care-i Gavril numit.
Pe-acesta, eu l-am cunoscut
Din visul pe cari l-am avut
Mai înainte. El a-ntins
Mâna atunci, și m-a atins
În clipa-n care se arată,
Jertfa de seară a fi dată.
22El m-a-nvățat și mi-a vorbit:
„Iată, la tine am venit
Și-n acest fel va căpăta,
Multă lumină, mintea ta.
23Atuncea când te-ai așezat
Și-ai început de te-ai rugat,
Acest cuvânt a și ieșit,
Iar eu, degrabă, am venit
Să ți-l vestesc, căci te vădești
Iubit și scump precum că ești.
De-aceea, la aste cuvinte,
Acuma, tu să iei aminte,
Să înțelegi vedenia
Și tâlcul ce se află-n ea!
24Numărul săptămânilor
Sortite pentru-al tău popor
Și pentru-a ta sfântă cetate –
Până când fi-vor încetate
Relele ce sunt săvârșite
Și până vor fi ispășite
Păcatul și nelegiuirea
De cari umplută este firea,
Până când fi-va arătată
Neprihănirea minunată
Care urmează ca să vie
Și veșnică are să fie,
Pân’ la pecetluirea care
Astă vedenie o are
Și cu această prorocie,
Și până când are să fie
Făcută ungerea pe care
O va primi Acela care
Este drept Sfânt al sfinților –
Numărul săptămânilor
De cari îți pomenisem ție,
De șaptezeci, are să fie.
25Să știi și să-nțelegi, căci iată,
De când porunca este dată
Pentru a fi iarăși zidit
Ierusalimul, negreșit,
Și pân’ la vremea cea în care,
Unsul (Mesia) va apare –
Deci până la Cârmuitor –
În curgerea vremurilor
Sunt șapte săptămâni aflate.
Când ele fi-vor încheiate,
Urmează altele, sortite
Piețele a fi zidite
Și gropile. E vremea care
Se va vădi de strâmtorare,
Iar săptămânile acele
Sunt șasezeci și două ele.
26După ce șasezeci și doi
De săptămâni vor trece-apoi,
Stârpit va fi unsul – îți zic –
Și nu va mai avea nimic.
Poporul unui domn apare
Spre-a nimici cetatea-n care
Locașul sfânt este aflat.
Locașul nu va fi cruțat
Și-apoi, sfârșitul ăstui loc
Veni-va ca printr-un potop.
Războiul este pregătit
Să țină până la sfârșit.
Alături lui, de-asemenea,
Și pustiirea va ținea.
27Cu mulți care atuncea sânt,
El o să facă legământ.
Trainic, acesta o să fie
Și-o săptămână o să ție.
Când timpul are să arate
Că săptămâna-i jumătate,
Va face să-nceteze-ndată
Jertfa menită a fi dată,
Precum și daru-acela care
Este adus pentru mâncare.
Pe-aripa urâciunilor
Care e a idolilor,
Va veni unul cari vădește
Precum că numai pustiește,
Până prăpădul stabilit
Cade peste cel pustiit.”
Selectat acum:
Daniel 9: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Daniel 9
9
1Peste Haldei, drept împărat,
Dariu ajunse-ncoronat.
Din neamul Mezilor venea
Și de un an împărățea.
2În primul său an era el,
Atuncea când eu, Daniel,
Citind în cărți, am priceput
Cât timp urmează-a fi trecut
Peste cetatea ruinată,
Care-i Ierusalim chemată.
În ani, timpul acesta deci,
Se număra la șaptezeci,
Așa precum Domnul vestise,
Prin Ieremia când vorbise.
3Spre Domnul Dumnezeul meu,
Fața – atunci – mi-am întors eu.
Cu rugăciuni L-am căutat
Și cereri multe-am înălțat.
Rugile mi le-am însoțit
Cu posturi multe, negreșit.
Numai în sac m-am îmbrăcat
Și în cenușă m-am culcat.
4Față de Domnul Dumnezeu –
Al cărui slujitor sunt eu –
Făcut-am o mărturisire:
„Doamne, Tu care, peste fire,
Ești Dumnezeu înfricoșat;
Tu care ții – neîncetat –
Față de noi, al Tău cuvânt,
Precum și al Tău legământ;
Tu, Dumnezeu-Acela care
Te areți plin de îndurare
Față de cei te iubesc
Și-a Ta poruncă, o păzesc!
5Tu știi că am păcătuit!
Nelegiuiri, am săvârșit!
Răi și-ndărătnici, ne-ncetat,
Cu toții, noi ne-am arătat.
De la porunci, ne-am abătut
Și de asemeni n-am ținut
Orânduielile lăsate
De Tine, spre a fi urmate.
6De-ai Tăi proroci, n-am ascultat
Când au venit și-au cuvântat
În al Tău Nume, celor cari
Peste popor erau mai mari –
Adică împăraților,
Precum și căpitanilor
Și-asemeni și celor pe care,
Al nostru neam, părinți, îi are.
N-am ascultat când – negreșit –
Prorocii, nouă, ne-au vorbit.
7Tu Doamne, însă, ne-ncetat,
Doar drept a fi, Te-ai arătat.
A noastră față se cuvine
Ca să se umple de rușine.
Toți cei ce-n Iuda sunt aflați,
Să se simțească rușinați.
Cei din Ierusalim la fel,
Precum și cei din Israel,
Fie că sunt apropiați,
Fie că sunt îndepărtați
Pentru că Tu i-ai izgonit
În lume, când au săvârșit
Fărădelegi și-s arătați,
Față de Tine, vinovați!
8A noastră față se cuvine
Ca să se umple de rușine!
Da, nouă, împăraților,
Mai marilor, părinților,
Căci împotrivă-Ți, negreșit,
Cu toții am păcătuit!
9Însă, la Cel care, mereu,
Ne este Domn și Dumnezeu,
Întotdeauna e iertarea
Și-asemenea și îndurarea.
Căci împotrivă-I am greșit
Atuncea când ne-am răzvrătit!
10De-Acela care e, mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu,
Iată că noi n-am ascultat.
Legile Lui, nu le-am urmat
Chiar dacă – după cum am zis –
El, prin proroci, ni le-a trimis.
11Legea pe care Tu ai dat-o,
Tot Israelul a călcat-o
Și astfel el s-a abătut
Din calea Ta, căci nu a vrut
Să Îți dea Ție ascultare.
Tocmai de-aceea – drept urmare –
Blestemele ce au fost zise
Și jurămintele ce-s scrise
În a lui Moise lege – dată
De Dumnezeu – acuma, iată,
Asupra noastră au venit
Și fără milă ne-au lovit,
Căci am păcătuit mereu,
Față de-al nostru Dumnezeu.
12În ăst fel, fost-au împlinite
Cuvintele de El rostite,
În contra noastră-a tuturor,
Precum și a mai marilor
Cari al nost’ neam au cârmuit.
Nenorocirea ne-a lovit,
Așa după cum, niciodat’,
Sub cer, nu s-a mai întâmplat.
Așa s-a dovedit de mare,
A fi nenorocirea care,
Ierusalimul, l-a lovit.
13Nenorocirea a venit,
Exact așa precum s-a zis
Și cum, în Lege, Moise-a scris.
Însă tot nu ne-am rugat noi,
La Domnul Dumnezeu apoi,
Și nici de la nelegiuire
Nu ne-am întors a noastră fire.
La adevărul Tău, curat,
Aminte, noi nu am luat.
14De-aceea, Domnul S-a-ngrijit
Să ne ajungă, negreșit,
Nenorocirea arătată –
Așa precum a spus, odată –
Căci al nost’ Domn și Dumnezeu
Se-arată drept a fi mereu,
În tot ceea ce a făcut
Și face. Dar noi nu am vrut
Să ascultăm de glasul Lui,
Deși suntem ai Domnului.
15Acum, Tu care ești, mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu,
Care ai scos al Tău popor
Din mâna Egiptenilor
Prin brațul Tău puternic, tare,
Și Ți-ai făcut un Nume mare,
Așa cum astăzi e știut
Și-n tot pământul cunoscut,
Află că am păcătuit
Și făr’delegi, am săvârșit.
16Doamne, în marea-Ți îndurare,
Abate-a Ta mânie mare
Și-urgia care a lovit
Ierusalimul și-a venit
Asupra muntelui Tău sfânt.
Păcatele multe ne sânt.
Din pricina păcatelor
Și a nelegiuirilor
Pe cari părinții le-au făcut,
Ierusalimul a căzut
Și-al Tău popor e de ocară
Printre cei cari îl înconjoară.
17Doamne, al nostru Dumnezeu,
Ascultă ruga ce-ți fac eu:
Pentru iubirea Ta cerească,
Fă Doamne ca să strălucească
Lumina Feței Tale iară,
La fel ca și odinioară,
Peste Locașul sfânt vădit
Că astăzi este părăsit!
18Arată-Ți bunătatea multă!
Pleacă-Ți urechea și ascultă!
Deschide ochii și privește
Ruinele și Te gândește
Și la cetatea peste care
Este chemat, fără-ncetare,
Numele Tău! Îți cerem Ție,
Nu pentru-a noastră curăție
Lucrul acest, ci căutăm,
Ruga aceasta s-o-nălțăm,
Pentru-ndurarea Ta cea care
Se-arată-a fi nespus de mare.
19Arată-Ți bunătatea multă!
Pleacă-Ți urechea și ascultă!
Nu zăbovi! Lucrează bine,
Din dragoste doar, pentru Tine!
Căci al Tău Nume e chemat
Peste cetate, ne-ncetat,
Și peste-al Tău popor, mereu!”
20Pe când încă mai vorbeam eu,
Pe când încă mă mai rugam
Și încă îmi mărturiseam
Păcatul meu, precum și cel
Făcut de-ntregul Israel,
Și înălțam cereri ce sânt
Legate de muntele sfânt,
21Pe când nu am sfârșit a spune,
Încă, întreaga-mi rugăciune,
Într-un zbor iute a venit
Omul care-i Gavril numit.
Pe-acesta, eu l-am cunoscut
Din visul pe cari l-am avut
Mai înainte. El a-ntins
Mâna atunci, și m-a atins
În clipa-n care se arată,
Jertfa de seară a fi dată.
22El m-a-nvățat și mi-a vorbit:
„Iată, la tine am venit
Și-n acest fel va căpăta,
Multă lumină, mintea ta.
23Atuncea când te-ai așezat
Și-ai început de te-ai rugat,
Acest cuvânt a și ieșit,
Iar eu, degrabă, am venit
Să ți-l vestesc, căci te vădești
Iubit și scump precum că ești.
De-aceea, la aste cuvinte,
Acuma, tu să iei aminte,
Să înțelegi vedenia
Și tâlcul ce se află-n ea!
24Numărul săptămânilor
Sortite pentru-al tău popor
Și pentru-a ta sfântă cetate –
Până când fi-vor încetate
Relele ce sunt săvârșite
Și până vor fi ispășite
Păcatul și nelegiuirea
De cari umplută este firea,
Până când fi-va arătată
Neprihănirea minunată
Care urmează ca să vie
Și veșnică are să fie,
Pân’ la pecetluirea care
Astă vedenie o are
Și cu această prorocie,
Și până când are să fie
Făcută ungerea pe care
O va primi Acela care
Este drept Sfânt al sfinților –
Numărul săptămânilor
De cari îți pomenisem ție,
De șaptezeci, are să fie.
25Să știi și să-nțelegi, căci iată,
De când porunca este dată
Pentru a fi iarăși zidit
Ierusalimul, negreșit,
Și pân’ la vremea cea în care,
Unsul (Mesia) va apare –
Deci până la Cârmuitor –
În curgerea vremurilor
Sunt șapte săptămâni aflate.
Când ele fi-vor încheiate,
Urmează altele, sortite
Piețele a fi zidite
Și gropile. E vremea care
Se va vădi de strâmtorare,
Iar săptămânile acele
Sunt șasezeci și două ele.
26După ce șasezeci și doi
De săptămâni vor trece-apoi,
Stârpit va fi unsul – îți zic –
Și nu va mai avea nimic.
Poporul unui domn apare
Spre-a nimici cetatea-n care
Locașul sfânt este aflat.
Locașul nu va fi cruțat
Și-apoi, sfârșitul ăstui loc
Veni-va ca printr-un potop.
Războiul este pregătit
Să țină până la sfârșit.
Alături lui, de-asemenea,
Și pustiirea va ținea.
27Cu mulți care atuncea sânt,
El o să facă legământ.
Trainic, acesta o să fie
Și-o săptămână o să ție.
Când timpul are să arate
Că săptămâna-i jumătate,
Va face să-nceteze-ndată
Jertfa menită a fi dată,
Precum și daru-acela care
Este adus pentru mâncare.
Pe-aripa urâciunilor
Care e a idolilor,
Va veni unul cari vădește
Precum că numai pustiește,
Până prăpădul stabilit
Cade peste cel pustiit.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca