„Domnul, în vremea care vine,
Ridică un proroc, ca mine,
Din rândul tău – dintre-ai tăi frați –
Iar voi, de el, să ascultați!
Atunci când el are să vie,
Sosirea lui are să fie
Răspuns la cererea pe care
Tu și întreaga adunare
Ați înălțat-o Domnului,
Lângă Horeb, când glasul Lui
N-ați vrut ca să-l mai auziți
Căci vă temeați să nu pieriți.
Acolo, când tu auzeai,
Glasul lui Dumnezeu, ziceai:
„Nu vreau să-L mai aud, mereu,
Pe Domnul Dumnezeul meu.
Nu vreau să văd focul cel mare,
Ca să nu mor.” Deci, ascultare,
Domnul ți-a dat și mi-a vorbit:
„În tot ceea ce a gândit
Poporu-acesta, a zis bine.
De-aceea, un proroc, ca tine,
Eu le ridic, din rândul lor.
El le va spune, tuturor,
Tot ce voi porunci, mereu,
Pentru că-n a sa gură, Eu,
Cuvântul Meu adevărat,
Am să-l așez, neîncetat.
Și dacă întâmpla-se-va
Să nu asculte cineva,
Ceea ce o să-i spună el,
În al Meu Nume, omu-acel
Să știe că – fără-ndoială –
Eu îi voi cere socoteală.
Prorocul cari o să-ndrăznească,
În al Meu Nume, să rostească
Doar un cuvânt nepotrivit,
Pe care nu l-am poruncit –
Sau va vorbi într-un alt nume,
Al altor dumnezei din lume –
Prorocu-acela, negreșit,
Cu moartea, fi-va pedepsit.”
Poate că-n inimă, gândești:
„Cum poți ca să deosebești
Cuvântul ce s-a auzit,
Cari nu-i, de Dumnezeu, rostit?”
Când vorbele prorocului,
Spuse-n Numele Domnului,
Nu se-mplinesc, voi, negreșit,
Veți ști că Domnul n-a vorbit.
Prorocu-acel, fără-ndoială,
Vorbit-a doar din îndrăzneală.
Față de el, de bună seamă,
Să nu aveți dar, nici o teamă.”