Eu, inima, mi-am îndemnat
Să cerceteze, s-adâncească –
Cu-nțelepciune să gândească –
Tot ce sub ceruri se întâmplă.
Nu-i o-ndeletnicire simplă,
Ci dimpotrivă, truda cere,
Perseverență și putere.
Așadar iată, Dumnezeu
Cum l-a trudit, pe om, mereu.
Și eu, la rându-mi, m-am trudit
În acest fel, căci am voit
Ca să văd tot ce e sub soare –
Tot ce se face – după care,
Am judecat cu-nțelepciune
Că totul e deșertăciune.
Că tot ce este pe pământ
E numai goană după vânt,
E ceea ce am constatat.
Nu poate a fi îndreptat
Ce este strâmb și nici trecut,
La urmă, tot ce s-a văzut
Că este lipsă. M-am gândit
Și mie însumi mi-am vorbit:
„Sporit-am în înțelepciune,
Mai mult decât puteau s-adune
Cei care-au fost încoronați
‘Naintea mea ca împărați,
Peste Ierusalim.” Mereu,
În minte adunat-am eu,
Înțelepciune și știință.
Inima mea, cu sârguință,
A cercetat – atunci – prostia,
Înțelepciunea, nebunia.
Am înțeles că și-aste sânt,
La fel, doar goană după vânt;
Căci unde-i multă-nțelepciune,
Și mult necaz o să se-adune,
Iar cel cari multe știe, are
Parte și de durere mare.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
