Eclesiastul 9
9
1M-am îndemnat la căutarea
Și-apoi, atent, la cercetarea
Tuturor câte s-au făcut
Pe lume. Astfel, am văzut
Că omul cel neprihănit,
Cu faptele ce-a săvârșit,
Se află-n mâna Domnului;
Iar soarta înțeleptului,
Cu tot ce face pe pământ,
În mâna Lui, de-asemeni, sânt,
Precum și dragostea-i aflată
Și ura cea înverșunată.
Ce-n viitor are să fie,
‘Nainte, bietul om nu știe.
Nici înțeleptul, cu-a lui minte,
Nu știe ce-i e pus ‘nainte.
2Deopotrivă-n viața lor,
Toate se-ntâmplă, tuturor:
Omul care-i neprihănit
Aceeași soartă-a-mpărtășit
Ca și cel rău; cel bun, și el,
Ca păcătosul; tot la fel,
Cel ce se jură și cel care,
Teamă de jurământ nu are;
Omul cu sufletul curat,
Asemeni celui necurat;
Cel care jertfe pregătește,
Ca omul care nu jertfește.
3Din toate câte am văzut,
Sub soare, eu, că s-au făcut,
Iată ce am aflat, anume,
Că este cel mai rău, pe lume:
Toți – buni sau răi – orice-au făcut,
Aceiași soartă au avut.
De-aceea, inimile toate
Pline-s, mereu, de răutate
Și e atâta nebunie
În om. Iată că el nu știe
Ce va mai fi când, la cei morți,
Va trece, prin a morții porți.
4Pe cine, moartea îl scutește?!
Cel viu, mereu, nădăjduiește.
Un câine viu mai prețuit
E, decât leul ce-a murit.
5Cei vii, își știu sfârșitul sorții:
Știu că muri-vor, însă morții
Nu știu nimic și nu li-e dată
Apoi, nimic – nici o răsplată –
Căci după ce-au fost îngropați,
De toată lumea sunt uitați,
Iar viața înainte merge;
Chiar pomenirea li se șterge.
6Iubirea, ura, pizma lor
Pierit-au. Ei nicicând nu vor
Mai avea parte cu cel care
E viu, de ce este sub soare.
7Du-te de pâinea ți-o mănâncă,
Cu veselie, până încă
Mai ești în viață. Bucuros,
Bea-ți apoi vinul. Fii voios
Pășind pe-al vieții tale drum,
Că-n ceea ce faci tu acum,
De mult găsit-a Dumnezeu
Plăcere. Dar să ai, mereu,
8Hainele albe. Untdelemn,
Să ai pe cap – eu te îndemn.
9Gustă din plin viața aceasta
Și-alăturea să-ți ai nevasta.
În zilele ei trecătoare,
În care te trudești sub soare,
I-ați partea care ți s-a dat,
Pentru tot ceea ce-ai lucrat.
10Tot ce a ta mână găsește,
Să facă; însă, voinicește,
Cu forță și cu sârguință,
Căci în a morții locuință
Unde vei merge la culcare,
Nu va mai fi nici o lucrare
Și n-ai, mâna, pe ce mai pune.
Acolo, nu-i înțelepciune;
Nu se mai află vreo știință
Și nici un fel de chibzuință.
11Am mai văzut apoi, sub soare,
Că nu cei iuți sunt acei care
Vor alerga; o bătălie
N-o iau cei care, vitejie
În luptă, au să dovedească,
Iar pâinea n-au s-o dobândească
Cei înțelepți; asemenea,
Cei pricepuți nu vor avea
Averi și bogății, vreodată;
Cei învățați nu au să poată
Să capete bunăvoință,
Ajutați doar de-a lor știință.
Deci iată, toate câte sânt
De om făcute pe pământ,
Nu țin de truda lui sub soare,
Ci doar de vremi și-mprejurare.
12Căci omul, ceasul, nu îl știe,
Năpasta când are să vie
Să îl lovească, fără veste,
Ci el sărmanul la fel este
Ca păsările în laț prinse,
Ca pești-n mrejele întinse
Căzuți numai din întâmplare.
13Am mai văzut un lucru mare,
Pe care, îndrăznesc a spune,
Că l-am numit înțelepciune.
14Era o cetățuie mică,
Ce nu părea de loc voinică.
Puțini erau oamenii cei
Ce-o locuiau. Asupra ei,
Veni un mare împărat,
Puternic, care-a-nconjurat
Cetatea și a construit
15Întărituri. Dar s-a găsit
Un om sărac, printre acei
Care-ntre zidurile ei
Au locuit. Săracului,
Înțelepciunea minții lui
Îi era singura avere.
Astfel, doar cu a ei putere,
Cetatea a eliberat,
Deși nimeni nu l-a luat
În seamă, căci sărac a fost.
Cine să-l vadă? N-avea rost,
Măcar că era înțelept.
16Atunci mi-am zis: „Să fii deștept,
Mai bine-i, căci se dovedește
Că-nțelepciunea prețuiește
Mai mult decât tăria chiar.”
Totuși, văzut-am că ăst dar
Disprețuit e de bogat,
Dacă săracului i-e dat
Și astfel, nimeni nu ascultă
Înțelepciunea sa cea multă.
17Ale-nțeleptului cuvinte
Sunt, pentru inimă și minte –
În liniște de-s ascultate –
Mai mult ca strigătele toate,
Ale celui care răcnește
Și-ntre nebuni împărățește.
18Decât o armă de război,
Înțelepciunea, să știți voi
Că, mult mai mult se prețuiește.
Însă mult bine nimicește
Un singur păcătos. Deci stați
Mereu atenți și privegheați!
Selectat acum:
Eclesiastul 9: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Eclesiastul 9
9
1M-am îndemnat la căutarea
Și-apoi, atent, la cercetarea
Tuturor câte s-au făcut
Pe lume. Astfel, am văzut
Că omul cel neprihănit,
Cu faptele ce-a săvârșit,
Se află-n mâna Domnului;
Iar soarta înțeleptului,
Cu tot ce face pe pământ,
În mâna Lui, de-asemeni, sânt,
Precum și dragostea-i aflată
Și ura cea înverșunată.
Ce-n viitor are să fie,
‘Nainte, bietul om nu știe.
Nici înțeleptul, cu-a lui minte,
Nu știe ce-i e pus ‘nainte.
2Deopotrivă-n viața lor,
Toate se-ntâmplă, tuturor:
Omul care-i neprihănit
Aceeași soartă-a-mpărtășit
Ca și cel rău; cel bun, și el,
Ca păcătosul; tot la fel,
Cel ce se jură și cel care,
Teamă de jurământ nu are;
Omul cu sufletul curat,
Asemeni celui necurat;
Cel care jertfe pregătește,
Ca omul care nu jertfește.
3Din toate câte am văzut,
Sub soare, eu, că s-au făcut,
Iată ce am aflat, anume,
Că este cel mai rău, pe lume:
Toți – buni sau răi – orice-au făcut,
Aceiași soartă au avut.
De-aceea, inimile toate
Pline-s, mereu, de răutate
Și e atâta nebunie
În om. Iată că el nu știe
Ce va mai fi când, la cei morți,
Va trece, prin a morții porți.
4Pe cine, moartea îl scutește?!
Cel viu, mereu, nădăjduiește.
Un câine viu mai prețuit
E, decât leul ce-a murit.
5Cei vii, își știu sfârșitul sorții:
Știu că muri-vor, însă morții
Nu știu nimic și nu li-e dată
Apoi, nimic – nici o răsplată –
Căci după ce-au fost îngropați,
De toată lumea sunt uitați,
Iar viața înainte merge;
Chiar pomenirea li se șterge.
6Iubirea, ura, pizma lor
Pierit-au. Ei nicicând nu vor
Mai avea parte cu cel care
E viu, de ce este sub soare.
7Du-te de pâinea ți-o mănâncă,
Cu veselie, până încă
Mai ești în viață. Bucuros,
Bea-ți apoi vinul. Fii voios
Pășind pe-al vieții tale drum,
Că-n ceea ce faci tu acum,
De mult găsit-a Dumnezeu
Plăcere. Dar să ai, mereu,
8Hainele albe. Untdelemn,
Să ai pe cap – eu te îndemn.
9Gustă din plin viața aceasta
Și-alăturea să-ți ai nevasta.
În zilele ei trecătoare,
În care te trudești sub soare,
I-ați partea care ți s-a dat,
Pentru tot ceea ce-ai lucrat.
10Tot ce a ta mână găsește,
Să facă; însă, voinicește,
Cu forță și cu sârguință,
Căci în a morții locuință
Unde vei merge la culcare,
Nu va mai fi nici o lucrare
Și n-ai, mâna, pe ce mai pune.
Acolo, nu-i înțelepciune;
Nu se mai află vreo știință
Și nici un fel de chibzuință.
11Am mai văzut apoi, sub soare,
Că nu cei iuți sunt acei care
Vor alerga; o bătălie
N-o iau cei care, vitejie
În luptă, au să dovedească,
Iar pâinea n-au s-o dobândească
Cei înțelepți; asemenea,
Cei pricepuți nu vor avea
Averi și bogății, vreodată;
Cei învățați nu au să poată
Să capete bunăvoință,
Ajutați doar de-a lor știință.
Deci iată, toate câte sânt
De om făcute pe pământ,
Nu țin de truda lui sub soare,
Ci doar de vremi și-mprejurare.
12Căci omul, ceasul, nu îl știe,
Năpasta când are să vie
Să îl lovească, fără veste,
Ci el sărmanul la fel este
Ca păsările în laț prinse,
Ca pești-n mrejele întinse
Căzuți numai din întâmplare.
13Am mai văzut un lucru mare,
Pe care, îndrăznesc a spune,
Că l-am numit înțelepciune.
14Era o cetățuie mică,
Ce nu părea de loc voinică.
Puțini erau oamenii cei
Ce-o locuiau. Asupra ei,
Veni un mare împărat,
Puternic, care-a-nconjurat
Cetatea și a construit
15Întărituri. Dar s-a găsit
Un om sărac, printre acei
Care-ntre zidurile ei
Au locuit. Săracului,
Înțelepciunea minții lui
Îi era singura avere.
Astfel, doar cu a ei putere,
Cetatea a eliberat,
Deși nimeni nu l-a luat
În seamă, căci sărac a fost.
Cine să-l vadă? N-avea rost,
Măcar că era înțelept.
16Atunci mi-am zis: „Să fii deștept,
Mai bine-i, căci se dovedește
Că-nțelepciunea prețuiește
Mai mult decât tăria chiar.”
Totuși, văzut-am că ăst dar
Disprețuit e de bogat,
Dacă săracului i-e dat
Și astfel, nimeni nu ascultă
Înțelepciunea sa cea multă.
17Ale-nțeleptului cuvinte
Sunt, pentru inimă și minte –
În liniște de-s ascultate –
Mai mult ca strigătele toate,
Ale celui care răcnește
Și-ntre nebuni împărățește.
18Decât o armă de război,
Înțelepciunea, să știți voi
Că, mult mai mult se prețuiește.
Însă mult bine nimicește
Un singur păcătos. Deci stați
Mereu atenți și privegheați!
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca