Exodul 15
15
Cântarea de laudă
1Moise și tot poporul lui,
Cântară-un cântec Domnului.
Ei ziseră: „Lui Dumnezeu,
Avem să Îi cântăm, mereu,
Căci slava, El Și-a arătat:
Apele mări-a revărsat,
Înecând cal și călăreț.
2Domnul este cel mai de preț.
Domnul este tăria mea,
Temeiul care-l vor avea
Cântările ce-am să le cânt,
Care de laudă doar sânt.
El este Cel ce m-a scăpat –
E Domnul meu, adevărat.
Pe El, am să-L laud, mereu.
El, Domn îi e, tatălui meu,
Și-L preamăresc, neîncetat.
3El e războinic ne-nfricat
Și, „Domnul”, e numele Lui.
4El, oastea Faraonului
Și-ntreg convoiul său de care,
Le-a prins și le-a zvârlit în mare.
Toți călăreții – încercați,
Aleși, destoinici – înecați
Au fost, de-a Mării Roșii ape.
Nici unul n-a putut să scape,
5Căci valul i-a acoperit.
Ca piatra, ei s-au prăbușit,
În fundul apei, de îndat’,
6Iar dreapta Ta și-a arătat,
Doamne, tăria. I-a zdrobit
Pe toți vrăjmașii, negreșit.
7Mărimea măreției Tale,
Îi spulberă din a Ta cale,
Pe toți cei cari vrăjmași Îți sânt,
Când îi trântești Tu, la pământ.
Mânia-Ți se dezlănțuiește
Și-ndată, ea îi mistuiește,
Ca pe o trestie uscată.
8Apa a fost învolburată,
A Tale nări când au suflat:
S-a-ngrămădit, s-a ridicat
Și ca un zid – de netrecut –
Talazurile s-au făcut.
Valuri, apoi, în largul zării,
S-au închegat, pe-ntinsul mării.
9Vrăjmașu-a zis: „Îi urmăresc!
Am să-i ajung și-am să-i lovesc
Și mă voi răzbuna. Apoi,
Împart și prada de război.
Cu sabia am să-i lovesc,
Cu mâna mea îi nimicesc!”
10Dar cu suflarea-Ți, ai suflat
Și-n mare, el s-a înecat.
Apa, pe toți, i-a înghițit.
Ca plumbul, ei s-au prăbușit,
În hăul de sub unda ei.
11Cine e – între dumnezei –
Asemeni Ție, Doamne? Cine
E minunat – la fel ca Tine –
Precum ești Tu-n sfințenia Ta?
Și cine se va arăta
Ca Tine-n fapte, de bogat,
Cari demne sunt de lăudat?
Ca Tine, cine e, în stare,
Minuni, ca să mai facă, oare?
12Când dreapta Ta, Tu Ți-ai întins,
Pământu-ndată i-a cuprins –
Și i-a-nghițit – într-o clipită.
13Prin îndurarea Ta vădită,
Poporul l-ai călăuzit
Și astfel, Tu l-ai izbăvit.
Puterea Ta-l poartă pe-o cale
Spre-un loc ce-i al sfințeniei Tale,
Pe cari, anume, l-ai gătit.
14Curând afla-vor, negreșit –
Aceste lucruri minunate –
Popoarele. Cutremurate,
Atuncea, ele au să fie
Și-o mare groază va să vie
Pe Filisteni. Înspăimântați
15Vor fi cei, în Edom, aflați.
Vor fi cuprinși de-un tremur mare
Războinicii pe cari îi are
Moabul. Cei ce locuiesc,
Astăzi, în Canaan, simțesc
Cum de la inimă le vine
Un rău ce-i face să leșine.
16Cu toți vor fi înspăimântați –
De teamă, fi-vor apucați.
Văzându-Ți măreția Ta,
Muți – ca o piatră – ei vor sta,
Până va trece-al Tău popor,
Pe care, Tu, biruitor,
Ție Ți l-ai răscumpărat.
17Apoi, îl vei fi așezat,
Pe al Tău munte, căci va sta,
Mereu, în moștenirea Ta,
Pe-un loc pe care l-ai găsit
Că este cel mai potrivit
Pentru al Tău locaș. Va sta,
La Templul pe cari mâna Ta,
O Doamne, l-a întemeiat!
18Și Domnul fi-va împărat,
Acum, și-n veacul veacului.
19Toți caii Faraonului,
Cu călăreți și-ale lui care,
După ce au intrat în mare,
Domnul – ca nimeni să nu scape –
A pus ca ale mării ape
Să-nghită totul, imediat,
În hăul lor întunecat.
În schimb, fiii lui Israel,
Scăpați au fost, de la măcel,
Căci ei, prin mare, au umblat
La fel cum umbli pe uscat.”
20A lui Aron soră, Maria,
Ca să-și arate bucuria,
Atunci, în mână a luat,
Iute-o timpană și-a cântat.
Femeile, când au zărit-o,
În mare grabă-au însoțit-o.
Timpane-n mâini, ele, purtând,
Au mers pe urma ei, jucând.
21Maria răspundea astfel,
Copiilor lui Israel:
„Lui Dumnezeu, neîncetat
Cântați-I, căci Și-a arătat
Slava, și-a năpustit, în mare,
Și cai și călăreți și care.”
Apele de la Mara
22Moise, și-ntregul Israel,
Au părăsit locul acel.
De lângă mare au plecat
Și-n drumul lor s-au îndreptat
Către pustiul chemat Șur.
Au mers trei zile, și-mprejur,
Un strop de apă, n-au găsit.
23Atunci, spre Mara au pornit,
Dar nici apa ce se găsea
Acolo, nu puteau s-o bea,
Căci ea, amară, s-a vădit.
De-aceea, locul s-a numit
„Mara”, căci în ăst fel se spune,
În limba lor, „Amărăciune”.
24Întreg poporul a cârtit
Și, către Moise, a vorbit:
„Tu să ne spui acum, căci vrem
Să știm, ce vom putea să bem?”
25Moise, la Domnul, a strigat,
Iar Dumnezeu i-a arătat
Un lemn. Atunci, Moise s-a dus
Și lemnu-acela l-a adus
Și-apoi, în apă, l-a zvârlit,
Iar apele s-au îndulcit.
Legi și porunci, Domnul a dat,
La tot poporul adunat
În locu-acela, după care
Și-a pus, poporul, la-ncercare.
26El a vorbit poporului:
„De-asculți de glasul Domnului,
Făcând numai ce este bine
În fața Lui, dacă vei ține
Poruncile ce ți le-a dat
Și legile ce le-a lăsat,
Atuncea nu vei fi lovit,
Cu bolile ce au venit
Pe Egipteni și-al lor pământ,
Pentru că Eu, Eu Domnul sânt –
Acela care, pe-a ta cale,
Îți vindecă rănile tale.”
27La drum, poporul a pornit,
Și la Elim a poposit,
Unde – din douășpe’ izvoare –
Apa curgea-ndestulătoare.
Lângă izvoarele de-aici,
Creșteau șaptezeci de finici.
Selectat acum:
Exodul 15: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Exodul 15
15
Cântarea de laudă
1Moise și tot poporul lui,
Cântară-un cântec Domnului.
Ei ziseră: „Lui Dumnezeu,
Avem să Îi cântăm, mereu,
Căci slava, El Și-a arătat:
Apele mări-a revărsat,
Înecând cal și călăreț.
2Domnul este cel mai de preț.
Domnul este tăria mea,
Temeiul care-l vor avea
Cântările ce-am să le cânt,
Care de laudă doar sânt.
El este Cel ce m-a scăpat –
E Domnul meu, adevărat.
Pe El, am să-L laud, mereu.
El, Domn îi e, tatălui meu,
Și-L preamăresc, neîncetat.
3El e războinic ne-nfricat
Și, „Domnul”, e numele Lui.
4El, oastea Faraonului
Și-ntreg convoiul său de care,
Le-a prins și le-a zvârlit în mare.
Toți călăreții – încercați,
Aleși, destoinici – înecați
Au fost, de-a Mării Roșii ape.
Nici unul n-a putut să scape,
5Căci valul i-a acoperit.
Ca piatra, ei s-au prăbușit,
În fundul apei, de îndat’,
6Iar dreapta Ta și-a arătat,
Doamne, tăria. I-a zdrobit
Pe toți vrăjmașii, negreșit.
7Mărimea măreției Tale,
Îi spulberă din a Ta cale,
Pe toți cei cari vrăjmași Îți sânt,
Când îi trântești Tu, la pământ.
Mânia-Ți se dezlănțuiește
Și-ndată, ea îi mistuiește,
Ca pe o trestie uscată.
8Apa a fost învolburată,
A Tale nări când au suflat:
S-a-ngrămădit, s-a ridicat
Și ca un zid – de netrecut –
Talazurile s-au făcut.
Valuri, apoi, în largul zării,
S-au închegat, pe-ntinsul mării.
9Vrăjmașu-a zis: „Îi urmăresc!
Am să-i ajung și-am să-i lovesc
Și mă voi răzbuna. Apoi,
Împart și prada de război.
Cu sabia am să-i lovesc,
Cu mâna mea îi nimicesc!”
10Dar cu suflarea-Ți, ai suflat
Și-n mare, el s-a înecat.
Apa, pe toți, i-a înghițit.
Ca plumbul, ei s-au prăbușit,
În hăul de sub unda ei.
11Cine e – între dumnezei –
Asemeni Ție, Doamne? Cine
E minunat – la fel ca Tine –
Precum ești Tu-n sfințenia Ta?
Și cine se va arăta
Ca Tine-n fapte, de bogat,
Cari demne sunt de lăudat?
Ca Tine, cine e, în stare,
Minuni, ca să mai facă, oare?
12Când dreapta Ta, Tu Ți-ai întins,
Pământu-ndată i-a cuprins –
Și i-a-nghițit – într-o clipită.
13Prin îndurarea Ta vădită,
Poporul l-ai călăuzit
Și astfel, Tu l-ai izbăvit.
Puterea Ta-l poartă pe-o cale
Spre-un loc ce-i al sfințeniei Tale,
Pe cari, anume, l-ai gătit.
14Curând afla-vor, negreșit –
Aceste lucruri minunate –
Popoarele. Cutremurate,
Atuncea, ele au să fie
Și-o mare groază va să vie
Pe Filisteni. Înspăimântați
15Vor fi cei, în Edom, aflați.
Vor fi cuprinși de-un tremur mare
Războinicii pe cari îi are
Moabul. Cei ce locuiesc,
Astăzi, în Canaan, simțesc
Cum de la inimă le vine
Un rău ce-i face să leșine.
16Cu toți vor fi înspăimântați –
De teamă, fi-vor apucați.
Văzându-Ți măreția Ta,
Muți – ca o piatră – ei vor sta,
Până va trece-al Tău popor,
Pe care, Tu, biruitor,
Ție Ți l-ai răscumpărat.
17Apoi, îl vei fi așezat,
Pe al Tău munte, căci va sta,
Mereu, în moștenirea Ta,
Pe-un loc pe care l-ai găsit
Că este cel mai potrivit
Pentru al Tău locaș. Va sta,
La Templul pe cari mâna Ta,
O Doamne, l-a întemeiat!
18Și Domnul fi-va împărat,
Acum, și-n veacul veacului.
19Toți caii Faraonului,
Cu călăreți și-ale lui care,
După ce au intrat în mare,
Domnul – ca nimeni să nu scape –
A pus ca ale mării ape
Să-nghită totul, imediat,
În hăul lor întunecat.
În schimb, fiii lui Israel,
Scăpați au fost, de la măcel,
Căci ei, prin mare, au umblat
La fel cum umbli pe uscat.”
20A lui Aron soră, Maria,
Ca să-și arate bucuria,
Atunci, în mână a luat,
Iute-o timpană și-a cântat.
Femeile, când au zărit-o,
În mare grabă-au însoțit-o.
Timpane-n mâini, ele, purtând,
Au mers pe urma ei, jucând.
21Maria răspundea astfel,
Copiilor lui Israel:
„Lui Dumnezeu, neîncetat
Cântați-I, căci Și-a arătat
Slava, și-a năpustit, în mare,
Și cai și călăreți și care.”
Apele de la Mara
22Moise, și-ntregul Israel,
Au părăsit locul acel.
De lângă mare au plecat
Și-n drumul lor s-au îndreptat
Către pustiul chemat Șur.
Au mers trei zile, și-mprejur,
Un strop de apă, n-au găsit.
23Atunci, spre Mara au pornit,
Dar nici apa ce se găsea
Acolo, nu puteau s-o bea,
Căci ea, amară, s-a vădit.
De-aceea, locul s-a numit
„Mara”, căci în ăst fel se spune,
În limba lor, „Amărăciune”.
24Întreg poporul a cârtit
Și, către Moise, a vorbit:
„Tu să ne spui acum, căci vrem
Să știm, ce vom putea să bem?”
25Moise, la Domnul, a strigat,
Iar Dumnezeu i-a arătat
Un lemn. Atunci, Moise s-a dus
Și lemnu-acela l-a adus
Și-apoi, în apă, l-a zvârlit,
Iar apele s-au îndulcit.
Legi și porunci, Domnul a dat,
La tot poporul adunat
În locu-acela, după care
Și-a pus, poporul, la-ncercare.
26El a vorbit poporului:
„De-asculți de glasul Domnului,
Făcând numai ce este bine
În fața Lui, dacă vei ține
Poruncile ce ți le-a dat
Și legile ce le-a lăsat,
Atuncea nu vei fi lovit,
Cu bolile ce au venit
Pe Egipteni și-al lor pământ,
Pentru că Eu, Eu Domnul sânt –
Acela care, pe-a ta cale,
Îți vindecă rănile tale.”
27La drum, poporul a pornit,
Și la Elim a poposit,
Unde – din douășpe’ izvoare –
Apa curgea-ndestulătoare.
Lângă izvoarele de-aici,
Creșteau șaptezeci de finici.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca