Când m-au uitat, eu am zărit,
Din miazănoapte c-a venit
Un vânt năpraznic, un nor gros
Și-un snop de foc vijelios,
Ce răspândea, fără-ncetare,
În jurul său, lumină mare.
În al ei mijloc se vădea
A fi ceva care lucea,
Putând a fi asemuită
Cu o aramă lustruită,
Ieșind din para focului,
Aflându-se deasupra lui.
În mijloc, încă, se vedeau
Patru făpturi cari vii erau.
Și aduceau, la-nfățișare,
C-o omenească arătare.
Toate făpturile acele,
Cu patru fețe fost-au ele;
Și patru aripi mai vădeau –
De-asemenea – că mai aveau.
Picioare drepte au avut,
Iar talpa lor mi s-a părut
Că e precum piciorul cel
Pe cari îl are un vițel.
Ca și arama lustruită,
Era lumina răspândită
De către ele, căci luceau
Necontenit și scânteiau.
Pe cele patru laturi care
Aripi avut-au fiecare,
Și niște mâini – de om – erau.
Ele, sub aripi, se aflau.
Făpturile – am mai văzut –
Cum că și fețe au avut.
Aripile prinse erau,
Una de alta. Când mergeau,
Toate făpturile acele
Nu se-ntorceau, pentru că ele,
Drept înainte, o țineau.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
