Ezechiel 1
1
Chemarea lui Ezechiel
1Anul treizeci se dovedea
A fi, și tocmai începea
A cincea zi, din luna care,
A patra e la numărare.
Pe vremea ‘ceea, așadar,
La apa râului Chebar,
Eram, cu prinșii de război.
Acolo s-a deschis apoi,
Cerul și astfel am putut,
Minunății, să fi văzut,
Ce se vădeau lucruri cerești,
Vedenii mari, dumnezeiești.
2În luna care se vădea
A zecea, tocmai începea
A cincea zi. Cel care-a stat
Pe scaunul de împărat
Și era Ioiachin numit,
De cinci ani se afla-nrobit.
3Cuvântul Domnului, de sus,
Până la Ezechiel s-a dus.
Fiu al lui Buzi, Ezechiel
Preot era, fiind și el
La apa râului Chebar,
În al Haldeilor hotar.
În acel loc, asupra lui,
Venit-a mâna Domnului.
4Când m-au uitat, eu am zărit,
Din miazănoapte c-a venit
Un vânt năpraznic, un nor gros
Și-un snop de foc vijelios,
Ce răspândea, fără-ncetare,
În jurul său, lumină mare.
În al ei mijloc se vădea
A fi ceva care lucea,
Putând a fi asemuită
Cu o aramă lustruită,
Ieșind din para focului,
Aflându-se deasupra lui.
5În mijloc, încă, se vedeau
Patru făpturi cari vii erau.
Și aduceau, la-nfățișare,
C-o omenească arătare.
6Toate făpturile acele,
Cu patru fețe fost-au ele;
Și patru aripi mai vădeau –
De-asemenea – că mai aveau.
7Picioare drepte au avut,
Iar talpa lor mi s-a părut
Că e precum piciorul cel
Pe cari îl are un vițel.
Ca și arama lustruită,
Era lumina răspândită
De către ele, căci luceau
Necontenit și scânteiau.
8Pe cele patru laturi care
Aripi avut-au fiecare,
Și niște mâini – de om – erau.
Ele, sub aripi, se aflau.
Făpturile – am mai văzut –
Cum că și fețe au avut.
9Aripile prinse erau,
Una de alta. Când mergeau,
Toate făpturile acele
Nu se-ntorceau, pentru că ele,
Drept înainte, o țineau.
10Iată ce chipuri ele-aveau:
În față, chip de om, mereu;
În dreapta, chipul unui leu;
În stânga, chip de bou apoi;
Și chip de vultur, înapoi.
11Aripile se dovedeau
Cum că întinse-n sus erau,
Astfel încât două din ele
Se întindeau până la cele
Care erau apropiate,
Aflânduse-n vecinătate,
Iar alte două-au folosit,
Corpul, pentru a-și fi-nvelit.
12Drept înainte, fiecare
Mergea mereu, în felu-n care
Duhul, să meargă, le făcea.
Nici una nu se întorcea
Nici într-o parte când mergeau,
Ci înainte, drept, țineau.
13În mijlocul făpturilor,
Ceva ce-i asemănător
Doar cu cărbunii cei încinși
Care de flăcări sunt cuprinși,
În jur, lumină, răspândea.
Apoi, ceva asemenea
Precum ar fi niște făclii,
Printre acele făpturi vii,
Se tot mișcau, fără-ncetare.
Focul dădea lumină mare
Și-apoi, din el, se mai vedeau
Cum fulgere în jur țâșneau.
14Făpturile-au pornit apoi,
Și-au alergat iar, înapoi.
Când s-au întors, s-au dovedit,
Iuți – ca un fulger – negreșit.
15Jos, pe pământ, eu am văzut
Cum că făpturile-au avut –
La fiecare față dată –
Câte o roată, așezată.
16Înfățișarea roților –
Precum și materialul lor,
Din cari ele s-au întocmit –
Păreau a fi de hrisolit.
Acele patru roți erau
Asemenea, căci se vădeau
Aidoma la-nfățișare
Și tot la fel la îmbinare.
Ele erau deosebite,
Căci astfel fost-au întocmite,
Încât construcția lor, toată,
Părea să fie roată-n roată,
Pentru că roata se vădea
A fi-n mijlocul alteia.
17Atunci când roțile mergeau,
Pe patru laturi alergau
Și-n goana lor din loc în loc,
Ele nu se-ntorceau deloc.
18Obezi aveau roțile, cari
Se dovedeau nespus de mari.
Aste obezi, deosebite,
De ochi erau acoperite.
19Făpturile, când se mișcau,
Și roțile se învârteau,
Iar când zburau, roțile-acele
Zburau alăturea de ele.
20Duhul e cel care ducea
Făpturile, unde voia,
Și toate roțile acele
Se ridicau, mereu, cu ele,
Căci duhul care le-a mânat,
În roți fusese așezat.
21Făpturile, când se mișcau,
Și roțile le însoțeau.
Apoi când ele s-au oprit
Și roțile-au încremenit,
Iar când făpturile-au zburat
Și roțile s-au ridicat,
Căci în mijlocul roților,
Era duhul făpturilor.
22Peste făpturi, mi se părea
A fi ceva asemenea
Întinsului cerurilor,
Ca un cristal strălucitor
Ce se afla în aer, sus,
Deasupra capetelor pus.
23Aripile ce le aveau
Făpturile, drepte stăteau
Sub ceru-acela care, pus
Fusese, în partea de sus.
Două din ele-au folosit,
Corpul, pentru a-și fi-nvelit.
24Făpturile, când se mișcau,
Aripile le vâjâiau,
Asemeni unor ape cari
Se dovedeau nespus de mari,
Și precum glasul cel pe care
Atotputernicul îl are.
Când se mișcau, neîndoios,
Vuiet scoteau, gălăgios,
Precum răsună-n largul firii
Vuietul groaznic al oștirii.
Făpturile, când se opreau,
În jos, aripile-și lăsau.
25Vuietul ce se auzea,
Din cerul cel întins, pornea –
Ce se afla în aer, sus,
De-asupra capetelor pus.
Făpturile, când se opreau,
În jos, aripile-și lăsau.
26Deasupra cerului de sus,
Peste-ale lor capete pus,
Era ceva ce mi-a părut,
Din piatră de safir, făcut
Și m-am gândit că o să fie
Un fel de scaun de domnie.
Un chip de om, am mai văzut
Că pe-acel scaun a șezut.
27Omul pe care l-am zărit,
În strălucire învelit
Era. Lumina răspândită
Părea aramă lustruită.
De la rărunchii chipului,
În sus, până la capul lui
Și de asemeni ne-ndoios,
De la rărunchii lui, în jos,
Eu am zărit – în acel loc
Din jurul lui – un fel de foc,
Ce răspândea, fără-ncetare,
Jur împrejur, lumină mare.
28Lumina ‘ceea se vădea
Cum că era asemenea
Cu-n curcubeu ce stă să iasă
De după nori, în zi ploioasă.
Așa e chipul cel pe care
Doar slava Domnului îl are.
Când astă slavă am văzut,
Jos, la pământ, eu am căzut
Și-apoi un glas am auzit,
Al Unuia care-a vorbit.
Selectat acum:
Ezechiel 1: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Ezechiel 1
1
Chemarea lui Ezechiel
1Anul treizeci se dovedea
A fi, și tocmai începea
A cincea zi, din luna care,
A patra e la numărare.
Pe vremea ‘ceea, așadar,
La apa râului Chebar,
Eram, cu prinșii de război.
Acolo s-a deschis apoi,
Cerul și astfel am putut,
Minunății, să fi văzut,
Ce se vădeau lucruri cerești,
Vedenii mari, dumnezeiești.
2În luna care se vădea
A zecea, tocmai începea
A cincea zi. Cel care-a stat
Pe scaunul de împărat
Și era Ioiachin numit,
De cinci ani se afla-nrobit.
3Cuvântul Domnului, de sus,
Până la Ezechiel s-a dus.
Fiu al lui Buzi, Ezechiel
Preot era, fiind și el
La apa râului Chebar,
În al Haldeilor hotar.
În acel loc, asupra lui,
Venit-a mâna Domnului.
4Când m-au uitat, eu am zărit,
Din miazănoapte c-a venit
Un vânt năpraznic, un nor gros
Și-un snop de foc vijelios,
Ce răspândea, fără-ncetare,
În jurul său, lumină mare.
În al ei mijloc se vădea
A fi ceva care lucea,
Putând a fi asemuită
Cu o aramă lustruită,
Ieșind din para focului,
Aflându-se deasupra lui.
5În mijloc, încă, se vedeau
Patru făpturi cari vii erau.
Și aduceau, la-nfățișare,
C-o omenească arătare.
6Toate făpturile acele,
Cu patru fețe fost-au ele;
Și patru aripi mai vădeau –
De-asemenea – că mai aveau.
7Picioare drepte au avut,
Iar talpa lor mi s-a părut
Că e precum piciorul cel
Pe cari îl are un vițel.
Ca și arama lustruită,
Era lumina răspândită
De către ele, căci luceau
Necontenit și scânteiau.
8Pe cele patru laturi care
Aripi avut-au fiecare,
Și niște mâini – de om – erau.
Ele, sub aripi, se aflau.
Făpturile – am mai văzut –
Cum că și fețe au avut.
9Aripile prinse erau,
Una de alta. Când mergeau,
Toate făpturile acele
Nu se-ntorceau, pentru că ele,
Drept înainte, o țineau.
10Iată ce chipuri ele-aveau:
În față, chip de om, mereu;
În dreapta, chipul unui leu;
În stânga, chip de bou apoi;
Și chip de vultur, înapoi.
11Aripile se dovedeau
Cum că întinse-n sus erau,
Astfel încât două din ele
Se întindeau până la cele
Care erau apropiate,
Aflânduse-n vecinătate,
Iar alte două-au folosit,
Corpul, pentru a-și fi-nvelit.
12Drept înainte, fiecare
Mergea mereu, în felu-n care
Duhul, să meargă, le făcea.
Nici una nu se întorcea
Nici într-o parte când mergeau,
Ci înainte, drept, țineau.
13În mijlocul făpturilor,
Ceva ce-i asemănător
Doar cu cărbunii cei încinși
Care de flăcări sunt cuprinși,
În jur, lumină, răspândea.
Apoi, ceva asemenea
Precum ar fi niște făclii,
Printre acele făpturi vii,
Se tot mișcau, fără-ncetare.
Focul dădea lumină mare
Și-apoi, din el, se mai vedeau
Cum fulgere în jur țâșneau.
14Făpturile-au pornit apoi,
Și-au alergat iar, înapoi.
Când s-au întors, s-au dovedit,
Iuți – ca un fulger – negreșit.
15Jos, pe pământ, eu am văzut
Cum că făpturile-au avut –
La fiecare față dată –
Câte o roată, așezată.
16Înfățișarea roților –
Precum și materialul lor,
Din cari ele s-au întocmit –
Păreau a fi de hrisolit.
Acele patru roți erau
Asemenea, căci se vădeau
Aidoma la-nfățișare
Și tot la fel la îmbinare.
Ele erau deosebite,
Căci astfel fost-au întocmite,
Încât construcția lor, toată,
Părea să fie roată-n roată,
Pentru că roata se vădea
A fi-n mijlocul alteia.
17Atunci când roțile mergeau,
Pe patru laturi alergau
Și-n goana lor din loc în loc,
Ele nu se-ntorceau deloc.
18Obezi aveau roțile, cari
Se dovedeau nespus de mari.
Aste obezi, deosebite,
De ochi erau acoperite.
19Făpturile, când se mișcau,
Și roțile se învârteau,
Iar când zburau, roțile-acele
Zburau alăturea de ele.
20Duhul e cel care ducea
Făpturile, unde voia,
Și toate roțile acele
Se ridicau, mereu, cu ele,
Căci duhul care le-a mânat,
În roți fusese așezat.
21Făpturile, când se mișcau,
Și roțile le însoțeau.
Apoi când ele s-au oprit
Și roțile-au încremenit,
Iar când făpturile-au zburat
Și roțile s-au ridicat,
Căci în mijlocul roților,
Era duhul făpturilor.
22Peste făpturi, mi se părea
A fi ceva asemenea
Întinsului cerurilor,
Ca un cristal strălucitor
Ce se afla în aer, sus,
Deasupra capetelor pus.
23Aripile ce le aveau
Făpturile, drepte stăteau
Sub ceru-acela care, pus
Fusese, în partea de sus.
Două din ele-au folosit,
Corpul, pentru a-și fi-nvelit.
24Făpturile, când se mișcau,
Aripile le vâjâiau,
Asemeni unor ape cari
Se dovedeau nespus de mari,
Și precum glasul cel pe care
Atotputernicul îl are.
Când se mișcau, neîndoios,
Vuiet scoteau, gălăgios,
Precum răsună-n largul firii
Vuietul groaznic al oștirii.
Făpturile, când se opreau,
În jos, aripile-și lăsau.
25Vuietul ce se auzea,
Din cerul cel întins, pornea –
Ce se afla în aer, sus,
De-asupra capetelor pus.
Făpturile, când se opreau,
În jos, aripile-și lăsau.
26Deasupra cerului de sus,
Peste-ale lor capete pus,
Era ceva ce mi-a părut,
Din piatră de safir, făcut
Și m-am gândit că o să fie
Un fel de scaun de domnie.
Un chip de om, am mai văzut
Că pe-acel scaun a șezut.
27Omul pe care l-am zărit,
În strălucire învelit
Era. Lumina răspândită
Părea aramă lustruită.
De la rărunchii chipului,
În sus, până la capul lui
Și de asemeni ne-ndoios,
De la rărunchii lui, în jos,
Eu am zărit – în acel loc
Din jurul lui – un fel de foc,
Ce răspândea, fără-ncetare,
Jur împrejur, lumină mare.
28Lumina ‘ceea se vădea
Cum că era asemenea
Cu-n curcubeu ce stă să iasă
De după nori, în zi ploioasă.
Așa e chipul cel pe care
Doar slava Domnului îl are.
Când astă slavă am văzut,
Jos, la pământ, eu am căzut
Și-apoi un glas am auzit,
Al Unuia care-a vorbit.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca