Ezechiel 17
17
Pedepsirea lui Zedechia
1Apoi, Cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
O pildă dă-i lui Israel
Și îi vorbește-n acest fel:
3„Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Un vultur mare, ce vădea
Precum că aripi lungi avea
Și pene pestrițe, s-a dus,
Peste Liban și-apoi, de sus,
Peste un cedru s-a lăsat
Și-n urmă, vârful i-a luat.
4A rupt ramura cea pe care,
Mai ‘naltă, cedru-acel o are.
După ce-a rupt-o, el a dus-o
Și-n țara de negoț a pus-o,
Într-o cetate anumită,
De negustori doar, locuită.
5Sămânță-apoi, a mai luat
Din țara ‘ceea și-a plecat
Ca să o pună-ntr-un ogor
Ce-avea pământul roditor.
Lângă o apă mare-a dus-o
Și ca pe-o salcie a pus-o.
6Lăstaru-acesta a crescut
Și-n urmă, mare s-a făcut,
Asemenea butucului
De viță. Înălțimea lui –
Deși se dovedea întins –
Mult, spre tărie, nu s-a-ntins.
Vițele lui, înmănuncheate,
Spre vultur erau îndreptate,
Iar rădăcinile creșteau
Și sub el toate se aflau.
Butuc de viță s-a făcut
Și-apoi mlădițe i-au crescut.
7Dar mai era un vultur mare,
Cu aripi lungi și pene care,
Multe, în număr, s-au vădit.
Din locu-n care-a fost sădit
Întâi, butucul cel de vie
Și-a-ntins apoi, cu lăcomie,
Ale lui rădăcini, spre el,
Iar ramurile lui, la fel,
Tot către el și le-a-ndreptat,
Pentru a fi mai mult udat,
Decât atunci când s-a găsit
În locu-n care-a fost sădit.
8Vița, atunci când a fost dusă,
Într-un loc bun fusese pusă,
Chiar lângă apă, ca să poată,
Apoi, mlădițe ca să scoată,
Să dea o roadă-mbelșugată,
Fiind o viță minunată.”
9„Spune:”– a zis Cel cari mereu
E Domn, precum și Dumnezeu –
„Dar, are să îi meargă bine?
Vulturul, cel dintâi, nu vine
Să-i smulgă rădăcina mare
Și să-i ia rodul ce îl are?
Și n-au s-ajungă ofilite
Frunzele care-s odrăslite?
Ba da. Are să se usuce
Și nu trebuie s-o apuce
Mai multe mâini, sau un braț care
Este nevoie a fi tare,
Pentru ca-n urmă, acea vie,
Din rădăcini, scoasă să fie.
10Iată, sădită-i și se ține;
Dar oare, îi va merge bine?
Dar dacă vântul, răscolit
Din părțile de răsărit,
Vine și are s-o lovească,
N-ajunge să se ofilească?
O să se uște, negreșit,
În stratu-n care-a odrăslit.”
11Apoi, Cuvântul cel de sus,
Al Domnului, astfel, mi-a spus:
12„Du-te la casa cea vădită
Precum că este răzvrătită
Și spune-i: „Oare, nu știți voi,
Ce-nseamnă asta? Mai apoi,
Mai spune: „Cel ce-i împărat –
În Babilon încoronat –
Pân’ la Ierusalim s-a dus,
Iar de acolo l-a adus
Pe cel ce fost-a împărat
Și-n Babilon l-a strămutat.
I-a mai luat și pe cei cari
Sunt căpitanii lui cei mari,
Și-n Babilon îi duse. Dar,
13A mai luat și un vlăstar,
De neam împărătesc, și-ndat’,
Un legământ a încheiat
Cu el și-apoi l-a întărit,
Căci el să jure-a trebuit.
Însă pe toți aceia cari
Erau în țară cei mai mari,
I-a strâns și i-a luat cu el,
14Ca-mpărăția, în ăst fel,
Smerită-a fi, făr’ a-ncerca,
În urmă, a se ridica,
Iar împăratul, ne-ndoios,
Să îi rămână credincios.
15El, însă, nu l-a ascultat,
Ci-n contra lui s-a răsculat,
Și în Egipt a repezit –
Degrabă – soli, căci s-a gândit
Să ceară cai să i se dea
Și oameni mulți de-asemenea.
Dar dacă a făcut astfel,
Izbândă, o să aibă el?
Va reuși, în ăst fel, oare,
Să dobândească el, scăpare?
Cum să mai scape, dacă el
Călcat-a legământu-acel?”
16„Pe a Mea viață Mă jur Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„În țara-n care e aflat
Cel cari îl puse împărat –
În urma unui legământ
Pecetluit cu jurământ –
Muri-va, pentru ce-a făcut,
Pentru că el nu și-a ținut
Cuvântul dat prin legământ
Și întărit cu jurământ.
De-aceea, el – în acea țară –
Ajunge-va, apoi, să piară!
Are să meargă-n Babilon,
17Căci cu oștire, Faraon
Nu o să vină, ca apoi,
Să îl ajute, în război,
Când întăriri vor fi-nălțate
Și șanțuri mari vor fi săpate
Ca multe suflete să cadă
În gheara nimicirii, pradă.
18Iată, el și-a nesocotit
Cuvintele ce le-a rostit,
Căci și-a călcat pe jurământ.
Nu s-a ținut de legământ
Și astfel, el nu va putea,
Nici o scăpare, a avea!
19„Pe a Mea viață, Mă jur Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„Pentru că a nesocotit
Cuvintele ce le-am rostit,
Pentru că peste jurământ –
Făcut în al Meu Nume sfânt –
El a trecut și a călcat
Și legământul încheiat,
Eu am să fac în așa fel,
Încât să vină peste el
Lucrul acesta, negreșit,
Așa după cum am vestit.
20Mreaja, asupră-i, am s-o-ntind
Și-n al Meu laț am să îl prind.
În Babilon va fi mutat
Și-acolo fi-va judecat,
Pentru abaterea vădită,
Față de Mine săvârșită.
21Fugarii, din a lui oștire,
Loviți vor fi și, peste fire,
În orice loc ei vor cădea,
Căci o să-i taie sabia.
Cei care nu vor fi loviți,
În vânturi fi-vor risipiți,
Pe fața-ntregului pământ
Și ști-veți că Eu, Domnul, sânt,
Că Eu sunt cel care-a vorbit
Și-aceste lucruri le-am vestit.”
22Iată ce-a zis cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Din vârful unui cedru mare,
O ramură Îmi iau, pe care,
Jos – pe pământ – o pun apoi.
Din al lui creștet, rupe-voi
O fragedă mlădiță care
O voi sădi pe-un munte mare,
Pe-un munte ‘nalt și ridicat.
23Muntele-acela e aflat
În Israel. Acolo ea,
Lăstari și rod, are să dea.
Ajunge-va cedru măreț
Și fi-va de un mare preț,
Căci păsările vor veni
Și-n umbra lui s-or odihni.
Tot ceea ce e-naripat,
Odihna o va fi aflat
La umbra ramurilor lui.
24Și toți copacii câmpului
Vor ști că Eu sunt Domnul, care
Am pogorât copacul mare
Care fusese înălțat
Și îl ridic pe cel uscat.
Copacul verde, negreșit,
De Mine fost-a ofilit.
Pe cel uscat am să-l trezesc,
Căci iarăși am să-l înverzesc,
Pentru că Domnul a vorbit,
Iar ce a spus va fi-mplinit.”
Selectat acum:
Ezechiel 17: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Ezechiel 17
17
Pedepsirea lui Zedechia
1Apoi, Cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
O pildă dă-i lui Israel
Și îi vorbește-n acest fel:
3„Așa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Un vultur mare, ce vădea
Precum că aripi lungi avea
Și pene pestrițe, s-a dus,
Peste Liban și-apoi, de sus,
Peste un cedru s-a lăsat
Și-n urmă, vârful i-a luat.
4A rupt ramura cea pe care,
Mai ‘naltă, cedru-acel o are.
După ce-a rupt-o, el a dus-o
Și-n țara de negoț a pus-o,
Într-o cetate anumită,
De negustori doar, locuită.
5Sămânță-apoi, a mai luat
Din țara ‘ceea și-a plecat
Ca să o pună-ntr-un ogor
Ce-avea pământul roditor.
Lângă o apă mare-a dus-o
Și ca pe-o salcie a pus-o.
6Lăstaru-acesta a crescut
Și-n urmă, mare s-a făcut,
Asemenea butucului
De viță. Înălțimea lui –
Deși se dovedea întins –
Mult, spre tărie, nu s-a-ntins.
Vițele lui, înmănuncheate,
Spre vultur erau îndreptate,
Iar rădăcinile creșteau
Și sub el toate se aflau.
Butuc de viță s-a făcut
Și-apoi mlădițe i-au crescut.
7Dar mai era un vultur mare,
Cu aripi lungi și pene care,
Multe, în număr, s-au vădit.
Din locu-n care-a fost sădit
Întâi, butucul cel de vie
Și-a-ntins apoi, cu lăcomie,
Ale lui rădăcini, spre el,
Iar ramurile lui, la fel,
Tot către el și le-a-ndreptat,
Pentru a fi mai mult udat,
Decât atunci când s-a găsit
În locu-n care-a fost sădit.
8Vița, atunci când a fost dusă,
Într-un loc bun fusese pusă,
Chiar lângă apă, ca să poată,
Apoi, mlădițe ca să scoată,
Să dea o roadă-mbelșugată,
Fiind o viță minunată.”
9„Spune:”– a zis Cel cari mereu
E Domn, precum și Dumnezeu –
„Dar, are să îi meargă bine?
Vulturul, cel dintâi, nu vine
Să-i smulgă rădăcina mare
Și să-i ia rodul ce îl are?
Și n-au s-ajungă ofilite
Frunzele care-s odrăslite?
Ba da. Are să se usuce
Și nu trebuie s-o apuce
Mai multe mâini, sau un braț care
Este nevoie a fi tare,
Pentru ca-n urmă, acea vie,
Din rădăcini, scoasă să fie.
10Iată, sădită-i și se ține;
Dar oare, îi va merge bine?
Dar dacă vântul, răscolit
Din părțile de răsărit,
Vine și are s-o lovească,
N-ajunge să se ofilească?
O să se uște, negreșit,
În stratu-n care-a odrăslit.”
11Apoi, Cuvântul cel de sus,
Al Domnului, astfel, mi-a spus:
12„Du-te la casa cea vădită
Precum că este răzvrătită
Și spune-i: „Oare, nu știți voi,
Ce-nseamnă asta? Mai apoi,
Mai spune: „Cel ce-i împărat –
În Babilon încoronat –
Pân’ la Ierusalim s-a dus,
Iar de acolo l-a adus
Pe cel ce fost-a împărat
Și-n Babilon l-a strămutat.
I-a mai luat și pe cei cari
Sunt căpitanii lui cei mari,
Și-n Babilon îi duse. Dar,
13A mai luat și un vlăstar,
De neam împărătesc, și-ndat’,
Un legământ a încheiat
Cu el și-apoi l-a întărit,
Căci el să jure-a trebuit.
Însă pe toți aceia cari
Erau în țară cei mai mari,
I-a strâns și i-a luat cu el,
14Ca-mpărăția, în ăst fel,
Smerită-a fi, făr’ a-ncerca,
În urmă, a se ridica,
Iar împăratul, ne-ndoios,
Să îi rămână credincios.
15El, însă, nu l-a ascultat,
Ci-n contra lui s-a răsculat,
Și în Egipt a repezit –
Degrabă – soli, căci s-a gândit
Să ceară cai să i se dea
Și oameni mulți de-asemenea.
Dar dacă a făcut astfel,
Izbândă, o să aibă el?
Va reuși, în ăst fel, oare,
Să dobândească el, scăpare?
Cum să mai scape, dacă el
Călcat-a legământu-acel?”
16„Pe a Mea viață Mă jur Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„În țara-n care e aflat
Cel cari îl puse împărat –
În urma unui legământ
Pecetluit cu jurământ –
Muri-va, pentru ce-a făcut,
Pentru că el nu și-a ținut
Cuvântul dat prin legământ
Și întărit cu jurământ.
De-aceea, el – în acea țară –
Ajunge-va, apoi, să piară!
Are să meargă-n Babilon,
17Căci cu oștire, Faraon
Nu o să vină, ca apoi,
Să îl ajute, în război,
Când întăriri vor fi-nălțate
Și șanțuri mari vor fi săpate
Ca multe suflete să cadă
În gheara nimicirii, pradă.
18Iată, el și-a nesocotit
Cuvintele ce le-a rostit,
Căci și-a călcat pe jurământ.
Nu s-a ținut de legământ
Și astfel, el nu va putea,
Nici o scăpare, a avea!
19„Pe a Mea viață, Mă jur Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„Pentru că a nesocotit
Cuvintele ce le-am rostit,
Pentru că peste jurământ –
Făcut în al Meu Nume sfânt –
El a trecut și a călcat
Și legământul încheiat,
Eu am să fac în așa fel,
Încât să vină peste el
Lucrul acesta, negreșit,
Așa după cum am vestit.
20Mreaja, asupră-i, am s-o-ntind
Și-n al Meu laț am să îl prind.
În Babilon va fi mutat
Și-acolo fi-va judecat,
Pentru abaterea vădită,
Față de Mine săvârșită.
21Fugarii, din a lui oștire,
Loviți vor fi și, peste fire,
În orice loc ei vor cădea,
Căci o să-i taie sabia.
Cei care nu vor fi loviți,
În vânturi fi-vor risipiți,
Pe fața-ntregului pământ
Și ști-veți că Eu, Domnul, sânt,
Că Eu sunt cel care-a vorbit
Și-aceste lucruri le-am vestit.”
22Iată ce-a zis cel cari, mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu:
„Din vârful unui cedru mare,
O ramură Îmi iau, pe care,
Jos – pe pământ – o pun apoi.
Din al lui creștet, rupe-voi
O fragedă mlădiță care
O voi sădi pe-un munte mare,
Pe-un munte ‘nalt și ridicat.
23Muntele-acela e aflat
În Israel. Acolo ea,
Lăstari și rod, are să dea.
Ajunge-va cedru măreț
Și fi-va de un mare preț,
Căci păsările vor veni
Și-n umbra lui s-or odihni.
Tot ceea ce e-naripat,
Odihna o va fi aflat
La umbra ramurilor lui.
24Și toți copacii câmpului
Vor ști că Eu sunt Domnul, care
Am pogorât copacul mare
Care fusese înălțat
Și îl ridic pe cel uscat.
Copacul verde, negreșit,
De Mine fost-a ofilit.
Pe cel uscat am să-l trezesc,
Căci iarăși am să-l înverzesc,
Pentru că Domnul a vorbit,
Iar ce a spus va fi-mplinit.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca