Ezechiel 22
22
1Apoi, Cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
Să judeci, vrei a încerca?
Voiești tu dar, a judeca
Astă cetate păcătoasă
Care, de sânge, e setoasă?
Pune-i în față, negreșit,
Ce urâciuni a săvârșit!
3Spune: „Cel care e mereu,
Domnul, precum și Dumnezeu,
A zis așa: „Cetate care
Sângele-l verși fără-ncetare
Și ți-ai făcut idoli, căci vrei
Ca să te spurci apoi cu ei!
4Tu, vinovată, te-ai făcut!
Din pricină că am văzut
Sângele ce a fost vărsat
Și pentru că tu te-ai spurcat
Prin idolii făcuți de tine,
Iată se-apropie și vine
Al tău sfârșit! Zilele tale
Și toți ai tăi ani sunt pe cale
Să se sfârșească și să piară.
De-aceea iată, de ocară
Te fac, în fața tuturor
Popoarelor neamurilor.
5Cei de aproape și cei care
Se vor afla la depărtare –
Toți împreună, la un loc –
De tine își vor bate joc,
Căci ești vestită drept spurcată,
De tulburări mari încercată!
6În tine, toți acei pe care
Neamul lui Israel îi are
Drept voievozi, Își folosesc
Puterea ce o stăpânesc,
Să verse sânge, ne-ncetat.
7Dispreț în tine-au căpătat
Tatăl și mama. Chinuiți
Sunt cei străini și asupriți
Orfanii tăi se dovedesc.
Și văduvele-mpărtășesc
Aceeași soartă, negreșit,
Căci tot la fel au suferit.
8Iată că tu-Mi nesocotești
Locașurile și vădești
Mereu, aceeași nepăsare
Pentru Sabatele pe care
Eu, spre păzire, ți le-am dat,
Pentru că tu Mi le-ai spurcat.
9În tine sunt mulți bârfitori,
Care de sânge-s vărsători.
La tine îi adăpostești
Pe cei cari, jertfe idolești,
Mănâncă, sus, pe munții tăi.
În al tău mijloc sunt cei răi
Ce se dedau la desfrânări.
10În tine, relele purtări
Se-arată, căci au îndrăznit,
Astfel, să fi descoperit
Chiar goliciunea tatălui;
În tine nici o teamă nu-i
Și-atunci femeia e forțată
La vremea când e necurată!
11Cei cari în tine s-au aflat,
La urâciune s-au dedat,
Căci au luat soața pe care
Cel ce le e aproape-o are.
Iată-i acum că s-au spurcat
Atunci când și-au amestecat –
Nepăsători – sângele lor,
Cu sângele nurorilor.
Iată dar, că și-au necinstit
Nurorile; ba au curvit
Cu fetele ce se vădeau
Că ale lor surori erau –
Deci tocmai cu cele pe care
Drept fiice, tatăl lor le are.
12În tine se fac daruri care
Sunt pentru-a sângelui vărsare.
Iei camătă și te grăbești,
Aproapele, să-ți jefuiești.
Însă de Mine, uiți mereu” –
Spusese Domnul Dumnezeu.
13De-aceea Eu, din palme, bat,
Din pricină că ai vărsat
Mult sânge – după cum se știe –
Și ai fost plin de lăcomie.
14Va suferi inima ta?
Putere, tu vei arăta
În ale tale brațe, când
Pe Mine-ai să Mă vezi lucrând
În contra ta? Eu am vorbit
Și tot Eu – Domnul – negreșit,
Tot ce am spus, am să-mplinesc.
15În lume-am să te risipesc,
Printre popoarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ.
Atunci, zdrobită, o să fie
Toată a ta necurăție.
16În fața neamurilor – iată –
De tine tu vei fi spurcată,
Pentru ca astfel, tot mereu,
Să știi precum că Domn sunt Eu.”
17Apoi, Cuvântul Domnului
18Îmi zise: „Fiu al omului,
Casa ce-o are Israel,
În fața Mea, este la fel
Cu zgura; căci – de bună seamă –
Fier, cositor, plumb și aramă
Oamenii ei s-au dovedit
A fi-n cuptorul de topit.
Precum zgura argintului
Sunt ei, în fața Domnului.
19De-aceea, Cel care mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu,
În acest fel a cuvântat:
„Pentru că voi v-ați arătat
Doar niște zgură, vă adun
Și în Ierusalim vă pun,
În al lui mijloc. Iată, vreau,
20Asemeni zgurei, să vă iau,
Precum se strânge în cuptor,
Argint, fier, plumb sau cositor
Și cum la fel – de bună seamă –
În el se strânge și aramă
Atunci când trebuie suflat
În foc spre a fi ațâțat
Ca în putere el să crească,
Pentru ca tot să se topească.
La fel și Eu vă strâng pe voi,
Și am să vă topesc apoi.
21Da! Vă voi strânge la un loc,
Iar cu-al mâniei Mele foc,
Eu am să suflu peste voi
Și am să vă topesc apoi,
22Precum argintul e topit,
În topitoare. Negreșit,
Chiar în Ierusalim apoi,
La fel o să pățiți și voi.
Atunci veți și că Domnu-i Cel
Care-a adus, în acest fel,
Asupră-vă, a Lui urgie
Și a vărsat a Lui mânie.”
23Apoi, Cuvântul Domnului
24Îmi zise: „Fiu al omului,
Către Ierusalim privește
Și-aste cuvinte le rostește:
„O țară ești, necurățată;
O țară ce nu e udată
De ploaie, când are să vie
Ziua aceea de mânie.”
25Iată că toți aceia cari,
În al tău mijloc sunt mai mari,
Fără-ncetare uneltesc,
Căci sufletele, ei voiesc
Să le înghită. Sunt la fel,
Precum este leul acel
Care, răcnind, a sfâșiat
Prada. Căci ei au adunat
Mari bogății; au dobândit
Lucruri cari scumpe s-au vădit,
Iar numărul văduvelor
Crescut-a în mijlocul lor.
26Preoții calcă Legea Mea,
Căci ei nu țin seama de ea.
De-asemenea, nu iau aminte
La ale Mele locuri sfinte,
Ci ne-ncetat le pângăresc,
Pentru că nu deosebesc
Nimic din ceea ce e sfânt,
De celelalte ce nu sânt.
Conduși fiind de a lor fire,
Nu știu a face osebire
Între ceea ce e curat
Și ceea ce e necurat.
Nu se mai uită la acele
Sabate ce sunt ale Mele,
Și astfel, Eu M-am pomenit,
În al lor mijloc, pângărit
27În urmă, toți aceia cari
Sunt căpitanii lui cei mari
Se-arată-asemeni lupilor
Ce își sfâșie prada lor.
Să verse sânge, au pornit;
Suflete pierd, necontenit,
Să-și stingă lăcomia mare,
De bani, ce-o are fiecare.
28Prorocii lui se dovedesc
Că doar cu ipsos tencuiesc.
Vedenii au, amăgitoare,
Și prorocii înșelătoare.
Acești proroci au zis mereu:
„Așa vorbește Dumnezeu!”,
Deși Domnul nu le-a vorbit!
29Poporul s-a ticăloșit
Căci se dedă la silnicie.
Astfel ajuns-a să se ție
Doar de furat; se repezește,
Pe cel sărac și-l asuprește.
Străinul, între ei aflat,
E în picioare-apoi, călcat,
Chiar de se vede, negreșit,
Că omul e nedreptățit!
30Caut un om și tot privesc
În rândul lor, dar nu găsesc
Pe nimeni care ar putea
Să se așeze-n fața Mea.
Un zid să-nalțe omu-acel
Și în spărtură să stea el,
În fața Mea, pentru-a lui țară,
Ca astfel ea să nu mai piară,
Și să nu o mai nimicesc.
Pe nimeni, însă, nu găsesc!
31Îmi voi vărsa a Mea urgie
Și-i nimicesc, cu-a Mea mânie,
Iar faptele ce le-au făcut,
Asupră-le vor fi căzut.
Așa va fi, cum am zis Eu,
Cel ce sunt Domn și Dumnezeu.”
Selectat acum:
Ezechiel 22: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Ezechiel 22
22
1Apoi, Cuvântul Domnului
2Îmi zise: „Fiu al omului,
Să judeci, vrei a încerca?
Voiești tu dar, a judeca
Astă cetate păcătoasă
Care, de sânge, e setoasă?
Pune-i în față, negreșit,
Ce urâciuni a săvârșit!
3Spune: „Cel care e mereu,
Domnul, precum și Dumnezeu,
A zis așa: „Cetate care
Sângele-l verși fără-ncetare
Și ți-ai făcut idoli, căci vrei
Ca să te spurci apoi cu ei!
4Tu, vinovată, te-ai făcut!
Din pricină că am văzut
Sângele ce a fost vărsat
Și pentru că tu te-ai spurcat
Prin idolii făcuți de tine,
Iată se-apropie și vine
Al tău sfârșit! Zilele tale
Și toți ai tăi ani sunt pe cale
Să se sfârșească și să piară.
De-aceea iată, de ocară
Te fac, în fața tuturor
Popoarelor neamurilor.
5Cei de aproape și cei care
Se vor afla la depărtare –
Toți împreună, la un loc –
De tine își vor bate joc,
Căci ești vestită drept spurcată,
De tulburări mari încercată!
6În tine, toți acei pe care
Neamul lui Israel îi are
Drept voievozi, Își folosesc
Puterea ce o stăpânesc,
Să verse sânge, ne-ncetat.
7Dispreț în tine-au căpătat
Tatăl și mama. Chinuiți
Sunt cei străini și asupriți
Orfanii tăi se dovedesc.
Și văduvele-mpărtășesc
Aceeași soartă, negreșit,
Căci tot la fel au suferit.
8Iată că tu-Mi nesocotești
Locașurile și vădești
Mereu, aceeași nepăsare
Pentru Sabatele pe care
Eu, spre păzire, ți le-am dat,
Pentru că tu Mi le-ai spurcat.
9În tine sunt mulți bârfitori,
Care de sânge-s vărsători.
La tine îi adăpostești
Pe cei cari, jertfe idolești,
Mănâncă, sus, pe munții tăi.
În al tău mijloc sunt cei răi
Ce se dedau la desfrânări.
10În tine, relele purtări
Se-arată, căci au îndrăznit,
Astfel, să fi descoperit
Chiar goliciunea tatălui;
În tine nici o teamă nu-i
Și-atunci femeia e forțată
La vremea când e necurată!
11Cei cari în tine s-au aflat,
La urâciune s-au dedat,
Căci au luat soața pe care
Cel ce le e aproape-o are.
Iată-i acum că s-au spurcat
Atunci când și-au amestecat –
Nepăsători – sângele lor,
Cu sângele nurorilor.
Iată dar, că și-au necinstit
Nurorile; ba au curvit
Cu fetele ce se vădeau
Că ale lor surori erau –
Deci tocmai cu cele pe care
Drept fiice, tatăl lor le are.
12În tine se fac daruri care
Sunt pentru-a sângelui vărsare.
Iei camătă și te grăbești,
Aproapele, să-ți jefuiești.
Însă de Mine, uiți mereu” –
Spusese Domnul Dumnezeu.
13De-aceea Eu, din palme, bat,
Din pricină că ai vărsat
Mult sânge – după cum se știe –
Și ai fost plin de lăcomie.
14Va suferi inima ta?
Putere, tu vei arăta
În ale tale brațe, când
Pe Mine-ai să Mă vezi lucrând
În contra ta? Eu am vorbit
Și tot Eu – Domnul – negreșit,
Tot ce am spus, am să-mplinesc.
15În lume-am să te risipesc,
Printre popoarele ce sânt
Pe fața-ntregului pământ.
Atunci, zdrobită, o să fie
Toată a ta necurăție.
16În fața neamurilor – iată –
De tine tu vei fi spurcată,
Pentru ca astfel, tot mereu,
Să știi precum că Domn sunt Eu.”
17Apoi, Cuvântul Domnului
18Îmi zise: „Fiu al omului,
Casa ce-o are Israel,
În fața Mea, este la fel
Cu zgura; căci – de bună seamă –
Fier, cositor, plumb și aramă
Oamenii ei s-au dovedit
A fi-n cuptorul de topit.
Precum zgura argintului
Sunt ei, în fața Domnului.
19De-aceea, Cel care mereu,
E Domn, precum și Dumnezeu,
În acest fel a cuvântat:
„Pentru că voi v-ați arătat
Doar niște zgură, vă adun
Și în Ierusalim vă pun,
În al lui mijloc. Iată, vreau,
20Asemeni zgurei, să vă iau,
Precum se strânge în cuptor,
Argint, fier, plumb sau cositor
Și cum la fel – de bună seamă –
În el se strânge și aramă
Atunci când trebuie suflat
În foc spre a fi ațâțat
Ca în putere el să crească,
Pentru ca tot să se topească.
La fel și Eu vă strâng pe voi,
Și am să vă topesc apoi.
21Da! Vă voi strânge la un loc,
Iar cu-al mâniei Mele foc,
Eu am să suflu peste voi
Și am să vă topesc apoi,
22Precum argintul e topit,
În topitoare. Negreșit,
Chiar în Ierusalim apoi,
La fel o să pățiți și voi.
Atunci veți și că Domnu-i Cel
Care-a adus, în acest fel,
Asupră-vă, a Lui urgie
Și a vărsat a Lui mânie.”
23Apoi, Cuvântul Domnului
24Îmi zise: „Fiu al omului,
Către Ierusalim privește
Și-aste cuvinte le rostește:
„O țară ești, necurățată;
O țară ce nu e udată
De ploaie, când are să vie
Ziua aceea de mânie.”
25Iată că toți aceia cari,
În al tău mijloc sunt mai mari,
Fără-ncetare uneltesc,
Căci sufletele, ei voiesc
Să le înghită. Sunt la fel,
Precum este leul acel
Care, răcnind, a sfâșiat
Prada. Căci ei au adunat
Mari bogății; au dobândit
Lucruri cari scumpe s-au vădit,
Iar numărul văduvelor
Crescut-a în mijlocul lor.
26Preoții calcă Legea Mea,
Căci ei nu țin seama de ea.
De-asemenea, nu iau aminte
La ale Mele locuri sfinte,
Ci ne-ncetat le pângăresc,
Pentru că nu deosebesc
Nimic din ceea ce e sfânt,
De celelalte ce nu sânt.
Conduși fiind de a lor fire,
Nu știu a face osebire
Între ceea ce e curat
Și ceea ce e necurat.
Nu se mai uită la acele
Sabate ce sunt ale Mele,
Și astfel, Eu M-am pomenit,
În al lor mijloc, pângărit
27În urmă, toți aceia cari
Sunt căpitanii lui cei mari
Se-arată-asemeni lupilor
Ce își sfâșie prada lor.
Să verse sânge, au pornit;
Suflete pierd, necontenit,
Să-și stingă lăcomia mare,
De bani, ce-o are fiecare.
28Prorocii lui se dovedesc
Că doar cu ipsos tencuiesc.
Vedenii au, amăgitoare,
Și prorocii înșelătoare.
Acești proroci au zis mereu:
„Așa vorbește Dumnezeu!”,
Deși Domnul nu le-a vorbit!
29Poporul s-a ticăloșit
Căci se dedă la silnicie.
Astfel ajuns-a să se ție
Doar de furat; se repezește,
Pe cel sărac și-l asuprește.
Străinul, între ei aflat,
E în picioare-apoi, călcat,
Chiar de se vede, negreșit,
Că omul e nedreptățit!
30Caut un om și tot privesc
În rândul lor, dar nu găsesc
Pe nimeni care ar putea
Să se așeze-n fața Mea.
Un zid să-nalțe omu-acel
Și în spărtură să stea el,
În fața Mea, pentru-a lui țară,
Ca astfel ea să nu mai piară,
Și să nu o mai nimicesc.
Pe nimeni, însă, nu găsesc!
31Îmi voi vărsa a Mea urgie
Și-i nimicesc, cu-a Mea mânie,
Iar faptele ce le-au făcut,
Asupră-le vor fi căzut.
Așa va fi, cum am zis Eu,
Cel ce sunt Domn și Dumnezeu.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca