Geneza 41
41
Iosif tâlcuiește visurile lui Faraon
1De la această întâmplare,
Un an trecut-a, după care
Și Faraonul a avut,
Un vis. Atunci, i s-a părut
Că șade lângă Nil, privind.
Deodată, a văzut ieșind,
2Din ape, șapte vaci frumoase –
Pentru privit – și, la trup, grase.
Vacile-acestea s-au pierdut
Apoi, prin mlaștini, la păscut.
3Din Nil, însă, au mai ieșit
Vaci, încă șapte. Le-a privit
Și pe acestea, cum stăteau –
Urâte, slabe cum erau –
Cu cele grase, la păscut.
4Deodată, ele au făcut
Un salt și-apoi, s-au repezit
La primele. Le-au înghițit,
Încât nimic nu mai rămase,
Din vacile mândre și grase,
Iar Faraon s-a deșteptat.
5A adormit iar, și-a visat,
Încă un vis. El a văzut
Cum șapte spice au crescut
Pe-un singur pai de grâu. Erau
Frumoase și bob mare-aveau.
6Apoi, iar șapte au ieșit –
De vântul de la răsărit,
Arse fiind și pârjolite.
7Cele frumoase, înghițite
Au fost de spicele acele
Uscate, fără bob în ele.
8Când Faraon s-a deșteptat,
S-a simțit foarte tulburat.
Chemă pe înțelepții lui –
Pe toți magii Egiptului –
Sperând că are să găsească
Pe cineva, să-i tălmăcească
Tâlcul ascuns al visului.
Însă, nici unul dintre-ai lui,
N-a fost atât de iscusit.
9Paharnicul și-a amintit
De Iosif, și a cuvântat:
„Măria ta! Eu am uitat
Să-ți spun de-un om ce-i iscusit
În tălmăciri. L-am întâlnit…
Dar, stai să vezi! De necrezut! –
Ascultă dar, de la-nceput:
10Îți amintești? Te-ai mâniat
11Și-n temniță-am fost aruncat
Eu și cu marele pitar.
Și eu, și el, visarăm dar.
12Un om, apoi, ne-a tălmăcit
Visul, precum i-am povestit.
Omul acela e Evreu.
E rob și-acum – așa cred eu –
La comandantul străjilor,
Din paza închisorilor.
13Toate așa s-au potrivit,
Cum acel om ne-a tâlcuit.
Pe mine, iar m-ai așezat
În slujbă, și l-ai spânzurat
Pe marele pitar” – sfârșit-a
Paharnicul. Când auzit-a
14Acestea, Faraon trimise,
Pe-acel tălmăcitor de vise,
Să i-l aducă la palat.
Atuncea l-au eliberat
Pe Iosif, de la închisoare.
L-au dichisit, în graba mare
Și-apoi, la Faraon l-au dus.
15Privindu-l, Faraon i-a spus:
„Eu am avut un vis ciudat.
Toți înțelepți-au încercat
Să-l tălmăcească. În zadar
S-au străduit. Am aflat dar –
De la paharnic – că tu ești
În stare ca să tălmăcești
Un vis, de cum l-ai auzit.”
16Iosif, atunci, a glăsuit:
„Tălmăcitorul, nu sunt eu –
Acela este Dumnezeu.
Eu sunt umilul rob nevrednic,
Dar Domnul, un răspuns prielnic,
E în măsură – dacă vrea –
La al tău vis, ca să îți dea.
17Deci, Faraon i-a povestit:
„Eram la Nil și am privit,
18Din unde, cum s-au înălțat
Șapte vaci mândre. Au urmat
19Altele șapte, dar sfrijite,
Slabe de tot. Aceste vite,
20Pe primele care-au ieșit,
Sărit-au și le-au înghițit.
21Le-au înghițit… însă… ciudat…
Parcă, nimic n-ar fi mâncat.
Erau acum, și mai urâte –
Cu mult mai slabe și-amărâte.
22Și șapte spice-am mai văzut –
Cu boabe mari. Ele-au crescut,
Toate, numai pe-o rădăcină.
23În urma lor, aveau să vină
Tot șapte spice, dar uscate,
De vântul estului mușcate;
24Iar uscăturile aceste
S-au repezit, fără de veste,
Și-au înghițit primele spice –
Cele frumoase și voinice.
Am spus acestea magilor.
Degeaba. Cu știința lor,
Tâlcul ascuns, nu l-au găsit,
Faptelor ce le-am povestit.”
25Iosif, lui Faraon, i-a zis:
„Iată ce-nseamnă al tău vis:
Domnul, ție, ți-a arătat
Ce vremuri ai de-ntâmpinat.
26Acele șapte vite grase
Și spicele cele frumoase,
Înseamnă șapte ani. Aceste
Nu-s două vise – unul este.
27Acele șapte vaci sfrijite
Și spicele cele pârlite
De vântul de la răsărit,
Tot șapte ani au prevestit.
28Deci, Dumnezeu ți-a arătat:
29Belșug va fi, neîncetat,
De-acuma, șapte ani la rând,
30Peste Egipt. După ei, când
Alți șapte ani au să sosească,
Foametea are să lovească
Egiptul, și vor fi uitați
Cei șapte ani îmbelșugați.
31O vreme rea are să vie,
Încât ștearsă are să fie
Orișice urmă de belșug,
Scoasă de brazda de sub plug.
32Faptul că visul ți-a fost dat
De două ori, a însemnat
Că Dumnezeu a stabilit
Acestea și că, negreșit
Degrabă se vor împlini.
33Acum, că știi ce va veni,
Iată ce trebuie făcut:
Un om alege, priceput
Și înțelept. Apoi să-l pui
Să stea-n fruntea Egiptului.
34Să mai așezi prefecți, în țară,
Care, în fiecare vară –
Din anii cei îmbelșugați –
Prin lege, fi-vor obligați,
Ca o cincime, ei să ieie,
Din roadele ce-au să le deie
Câmpiile Egiptului.
Află că altă cale nu-i!
35Bucatele ce-au să le-adune,
În vremurile cele bune,
La îndemână îți vor sta –
Tu le-mpărțești, Măria ta!
Grămezi de grâu ridica-vor;
Provizii, ei așeza-vor
Și în cetăți. Deci, rânduite
Astfel, vor trebui păzite.
Sarcina, pentru paza lor,
Va fi tot a prefecților.
36Cu-aceste grâne, reușim,
Foamei, să-i supraviețuim,
În timpurile ce-au să vie –
În ani-acei de sărăcie.
Numai așa, n-o să pierim
Și foamea o s-o depășim.”
Înălțarea lui Iosif
37Lui Faraon, mult i-au plăcut
Aceste vorbe. A văzut,
De-asemeni, că slugilor lui,
Le-a plăcut vorba robului.
38A zis dar, slujitorilor:
„Ce spuneți, oare, domnilor?
Asemenea lui Iosif – om –
Noi, credeți, că mai găsi-vom?!
Nu vom găsi altul la fel,
Cu Duhul Domnului, în el!”
39Apoi, lui Iosif, i-a vorbit:
„Că Domnul ți-a descoperit
Aceste lucruri, mă gândesc –
Și sunt convins că nu greșesc –
Că tu ești cel mai înțelept,
Mai priceput și mai deștept.
40Te-așez acum dar, ca să fii
Mai mare-n casa mea, să știi!
De tine – hotărăsc azi eu –
Va asculta poporul meu!
Doar cu-al meu scaun de domnie,
Voi fi mai mare. Să se știe!”
41În urmă, a adăugat:
„Acum, putere eu ți-am dat,
Peste țara Egiptului.”
42Apoi, și-a scos inelul lui,
Din deget, și l-a așezat
În al lui Iosif. L-a-mbrăcat
Cu in subțire și-a adus
Un lanț de aur, de i-a pus
43La gât. Cu cinste, l-a urcat
În carul care l-a urmat
Pe-al său. În fața lui, strigau
Soldații: „În genunchi!” Cădeau
Toți, în genunchi, în fața lui.
Astfel, țara Egiptului,
Spre stăpânire, a fost dată
Lui Iosif. Lui, puterea toată,
44I-a dat-o Faraon, și-a spus:
„Sunt Faraon și sunt mai sus!
Dar fără tine, nimenea –
Mână, picior – nu va putea
45Să miște-aici!” El l-a numit
„Țafnat-Paeneah – tălmăcit,
Înseamnă „Descoperitor
De taine”. Din al său popor,
I-a dat nevastă, Faraon –
Fata preotului lui On –
Pe Asnat. Tatăl ei era
Preot lui On – Poti-Fera.
Iosif porni în cercetare
Prin toată țara ‘ceea mare.
46Treizeci de ani a numărat
Iosif, când s-a înfățișat
‘Naintea Faraonului –
Mai marele Egiptului –
Și a pornit de-a cercetat
47Țara întreagă. Au urmat
Ani de belșug, nemaivăzut –
De rod, pământul s-a umplut.
48Iosif a strâns multe bucate,
Punând, în fiece cetate,
Rodul câmpiei dimprejur.
49A adunat aurul pur,
Al lanurilor pârguite,
De pe câmpiile-nsorite
Ale Egiptului. A dat
Pământul, rod îmbelșugat,
Încât Iosif n-a mai putut
Să îl măsoare. S-a făcut
Atâta grâu, pe-ntinsul țării,
La fel ca și nisipul mării.
Iosif strânge bucate în Egipt
50Asnat, a lui Iosif soție,
Mai înainte ca să vie
Anii de foamete-a născut
Doi fii – ea, tată, l-a avut
Pe Poti-Fera; el era
Preot – pe On îl venera.
51Întâiului născut, i-a pus
Nume, „Manase”, căci a spus
Iosif: „Pe mine – Dumnezeu –
Necaz, casa tatălui meu,
Făcutu-m-a să uit” – drept care
I-a spus „Manase”, sau „Uitare”.
52Pe cel de-al doilea, l-a numit
„Efraim” – „Rodire”, tălmăcit –
Zicând: „În clipele acele,
Din țara întristării mele,
Domnul m-a făcut roditor.”
53Anii belșugului, în zbor
S-au dus și-n urmă, a venit
Ceea ce Iosif a vestit.
54Era o foamete cumplită,
Dar în Egipt, n-a fost simțită.
În jur, foametea bântuia,
Însă, Egiptul pâine-avea.
55Când și Egiptu-a flămânzit,
Poporu-n uliți a ieșit –
La Faraon – și a strigat
Să îi dea pâine. A luat,
Cuvântul, Faraon și-a spus:
„Grâu, în depozite, am pus.
La Iosif dar, să vă duceți –
Și cum vă spune, să faceți!”
56Foametea-n țară a crescut,
Iar Iosif, grâne, a vândut
Și-astfel, a supraviețuit
Poporul. Foamea s-a-ntețit:
57Din toate țările veneau
Oameni și, grâne, cumpărau,
Căci grâu, doar Iosif mai avea.
În jur, foametea se-năsprea.
Selectat acum:
Geneza 41: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Geneza 41
41
Iosif tâlcuiește visurile lui Faraon
1De la această întâmplare,
Un an trecut-a, după care
Și Faraonul a avut,
Un vis. Atunci, i s-a părut
Că șade lângă Nil, privind.
Deodată, a văzut ieșind,
2Din ape, șapte vaci frumoase –
Pentru privit – și, la trup, grase.
Vacile-acestea s-au pierdut
Apoi, prin mlaștini, la păscut.
3Din Nil, însă, au mai ieșit
Vaci, încă șapte. Le-a privit
Și pe acestea, cum stăteau –
Urâte, slabe cum erau –
Cu cele grase, la păscut.
4Deodată, ele au făcut
Un salt și-apoi, s-au repezit
La primele. Le-au înghițit,
Încât nimic nu mai rămase,
Din vacile mândre și grase,
Iar Faraon s-a deșteptat.
5A adormit iar, și-a visat,
Încă un vis. El a văzut
Cum șapte spice au crescut
Pe-un singur pai de grâu. Erau
Frumoase și bob mare-aveau.
6Apoi, iar șapte au ieșit –
De vântul de la răsărit,
Arse fiind și pârjolite.
7Cele frumoase, înghițite
Au fost de spicele acele
Uscate, fără bob în ele.
8Când Faraon s-a deșteptat,
S-a simțit foarte tulburat.
Chemă pe înțelepții lui –
Pe toți magii Egiptului –
Sperând că are să găsească
Pe cineva, să-i tălmăcească
Tâlcul ascuns al visului.
Însă, nici unul dintre-ai lui,
N-a fost atât de iscusit.
9Paharnicul și-a amintit
De Iosif, și a cuvântat:
„Măria ta! Eu am uitat
Să-ți spun de-un om ce-i iscusit
În tălmăciri. L-am întâlnit…
Dar, stai să vezi! De necrezut! –
Ascultă dar, de la-nceput:
10Îți amintești? Te-ai mâniat
11Și-n temniță-am fost aruncat
Eu și cu marele pitar.
Și eu, și el, visarăm dar.
12Un om, apoi, ne-a tălmăcit
Visul, precum i-am povestit.
Omul acela e Evreu.
E rob și-acum – așa cred eu –
La comandantul străjilor,
Din paza închisorilor.
13Toate așa s-au potrivit,
Cum acel om ne-a tâlcuit.
Pe mine, iar m-ai așezat
În slujbă, și l-ai spânzurat
Pe marele pitar” – sfârșit-a
Paharnicul. Când auzit-a
14Acestea, Faraon trimise,
Pe-acel tălmăcitor de vise,
Să i-l aducă la palat.
Atuncea l-au eliberat
Pe Iosif, de la închisoare.
L-au dichisit, în graba mare
Și-apoi, la Faraon l-au dus.
15Privindu-l, Faraon i-a spus:
„Eu am avut un vis ciudat.
Toți înțelepți-au încercat
Să-l tălmăcească. În zadar
S-au străduit. Am aflat dar –
De la paharnic – că tu ești
În stare ca să tălmăcești
Un vis, de cum l-ai auzit.”
16Iosif, atunci, a glăsuit:
„Tălmăcitorul, nu sunt eu –
Acela este Dumnezeu.
Eu sunt umilul rob nevrednic,
Dar Domnul, un răspuns prielnic,
E în măsură – dacă vrea –
La al tău vis, ca să îți dea.
17Deci, Faraon i-a povestit:
„Eram la Nil și am privit,
18Din unde, cum s-au înălțat
Șapte vaci mândre. Au urmat
19Altele șapte, dar sfrijite,
Slabe de tot. Aceste vite,
20Pe primele care-au ieșit,
Sărit-au și le-au înghițit.
21Le-au înghițit… însă… ciudat…
Parcă, nimic n-ar fi mâncat.
Erau acum, și mai urâte –
Cu mult mai slabe și-amărâte.
22Și șapte spice-am mai văzut –
Cu boabe mari. Ele-au crescut,
Toate, numai pe-o rădăcină.
23În urma lor, aveau să vină
Tot șapte spice, dar uscate,
De vântul estului mușcate;
24Iar uscăturile aceste
S-au repezit, fără de veste,
Și-au înghițit primele spice –
Cele frumoase și voinice.
Am spus acestea magilor.
Degeaba. Cu știința lor,
Tâlcul ascuns, nu l-au găsit,
Faptelor ce le-am povestit.”
25Iosif, lui Faraon, i-a zis:
„Iată ce-nseamnă al tău vis:
Domnul, ție, ți-a arătat
Ce vremuri ai de-ntâmpinat.
26Acele șapte vite grase
Și spicele cele frumoase,
Înseamnă șapte ani. Aceste
Nu-s două vise – unul este.
27Acele șapte vaci sfrijite
Și spicele cele pârlite
De vântul de la răsărit,
Tot șapte ani au prevestit.
28Deci, Dumnezeu ți-a arătat:
29Belșug va fi, neîncetat,
De-acuma, șapte ani la rând,
30Peste Egipt. După ei, când
Alți șapte ani au să sosească,
Foametea are să lovească
Egiptul, și vor fi uitați
Cei șapte ani îmbelșugați.
31O vreme rea are să vie,
Încât ștearsă are să fie
Orișice urmă de belșug,
Scoasă de brazda de sub plug.
32Faptul că visul ți-a fost dat
De două ori, a însemnat
Că Dumnezeu a stabilit
Acestea și că, negreșit
Degrabă se vor împlini.
33Acum, că știi ce va veni,
Iată ce trebuie făcut:
Un om alege, priceput
Și înțelept. Apoi să-l pui
Să stea-n fruntea Egiptului.
34Să mai așezi prefecți, în țară,
Care, în fiecare vară –
Din anii cei îmbelșugați –
Prin lege, fi-vor obligați,
Ca o cincime, ei să ieie,
Din roadele ce-au să le deie
Câmpiile Egiptului.
Află că altă cale nu-i!
35Bucatele ce-au să le-adune,
În vremurile cele bune,
La îndemână îți vor sta –
Tu le-mpărțești, Măria ta!
Grămezi de grâu ridica-vor;
Provizii, ei așeza-vor
Și în cetăți. Deci, rânduite
Astfel, vor trebui păzite.
Sarcina, pentru paza lor,
Va fi tot a prefecților.
36Cu-aceste grâne, reușim,
Foamei, să-i supraviețuim,
În timpurile ce-au să vie –
În ani-acei de sărăcie.
Numai așa, n-o să pierim
Și foamea o s-o depășim.”
Înălțarea lui Iosif
37Lui Faraon, mult i-au plăcut
Aceste vorbe. A văzut,
De-asemeni, că slugilor lui,
Le-a plăcut vorba robului.
38A zis dar, slujitorilor:
„Ce spuneți, oare, domnilor?
Asemenea lui Iosif – om –
Noi, credeți, că mai găsi-vom?!
Nu vom găsi altul la fel,
Cu Duhul Domnului, în el!”
39Apoi, lui Iosif, i-a vorbit:
„Că Domnul ți-a descoperit
Aceste lucruri, mă gândesc –
Și sunt convins că nu greșesc –
Că tu ești cel mai înțelept,
Mai priceput și mai deștept.
40Te-așez acum dar, ca să fii
Mai mare-n casa mea, să știi!
De tine – hotărăsc azi eu –
Va asculta poporul meu!
Doar cu-al meu scaun de domnie,
Voi fi mai mare. Să se știe!”
41În urmă, a adăugat:
„Acum, putere eu ți-am dat,
Peste țara Egiptului.”
42Apoi, și-a scos inelul lui,
Din deget, și l-a așezat
În al lui Iosif. L-a-mbrăcat
Cu in subțire și-a adus
Un lanț de aur, de i-a pus
43La gât. Cu cinste, l-a urcat
În carul care l-a urmat
Pe-al său. În fața lui, strigau
Soldații: „În genunchi!” Cădeau
Toți, în genunchi, în fața lui.
Astfel, țara Egiptului,
Spre stăpânire, a fost dată
Lui Iosif. Lui, puterea toată,
44I-a dat-o Faraon, și-a spus:
„Sunt Faraon și sunt mai sus!
Dar fără tine, nimenea –
Mână, picior – nu va putea
45Să miște-aici!” El l-a numit
„Țafnat-Paeneah – tălmăcit,
Înseamnă „Descoperitor
De taine”. Din al său popor,
I-a dat nevastă, Faraon –
Fata preotului lui On –
Pe Asnat. Tatăl ei era
Preot lui On – Poti-Fera.
Iosif porni în cercetare
Prin toată țara ‘ceea mare.
46Treizeci de ani a numărat
Iosif, când s-a înfățișat
‘Naintea Faraonului –
Mai marele Egiptului –
Și a pornit de-a cercetat
47Țara întreagă. Au urmat
Ani de belșug, nemaivăzut –
De rod, pământul s-a umplut.
48Iosif a strâns multe bucate,
Punând, în fiece cetate,
Rodul câmpiei dimprejur.
49A adunat aurul pur,
Al lanurilor pârguite,
De pe câmpiile-nsorite
Ale Egiptului. A dat
Pământul, rod îmbelșugat,
Încât Iosif n-a mai putut
Să îl măsoare. S-a făcut
Atâta grâu, pe-ntinsul țării,
La fel ca și nisipul mării.
Iosif strânge bucate în Egipt
50Asnat, a lui Iosif soție,
Mai înainte ca să vie
Anii de foamete-a născut
Doi fii – ea, tată, l-a avut
Pe Poti-Fera; el era
Preot – pe On îl venera.
51Întâiului născut, i-a pus
Nume, „Manase”, căci a spus
Iosif: „Pe mine – Dumnezeu –
Necaz, casa tatălui meu,
Făcutu-m-a să uit” – drept care
I-a spus „Manase”, sau „Uitare”.
52Pe cel de-al doilea, l-a numit
„Efraim” – „Rodire”, tălmăcit –
Zicând: „În clipele acele,
Din țara întristării mele,
Domnul m-a făcut roditor.”
53Anii belșugului, în zbor
S-au dus și-n urmă, a venit
Ceea ce Iosif a vestit.
54Era o foamete cumplită,
Dar în Egipt, n-a fost simțită.
În jur, foametea bântuia,
Însă, Egiptul pâine-avea.
55Când și Egiptu-a flămânzit,
Poporu-n uliți a ieșit –
La Faraon – și a strigat
Să îi dea pâine. A luat,
Cuvântul, Faraon și-a spus:
„Grâu, în depozite, am pus.
La Iosif dar, să vă duceți –
Și cum vă spune, să faceți!”
56Foametea-n țară a crescut,
Iar Iosif, grâne, a vândut
Și-astfel, a supraviețuit
Poporul. Foamea s-a-ntețit:
57Din toate țările veneau
Oameni și, grâne, cumpărau,
Căci grâu, doar Iosif mai avea.
În jur, foametea se-năsprea.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca