Habacuc 3
3
1Ruga aceasta se arată
A fi de Habacuc ‘nălțată.
(Se poate, astă rugăciune
Și într-un cântec a se pune,
Cum sunt cântările știute
Că pentru jale sunt făcute.)
2Când auzit-am ce-ai vestit,
Doamne, pe loc m-am îngrozit.
Însuflețește-a Ta lucrare,
În cursul anilor pe care
I-ai rânduit! Fă-Te știut!
Fă-Te, în lume, cunoscut,
În vremurile viitoare.
Dar în mânia-Ți arzătoare,
Doamne, mereu să-Ți amintești
De rânduielile-Ți cerești!
3Cel Sfânt sosește din Paran,
Iar Dumnezeu, de la Teman…
(Oprire)
Întinderile cerului
Pline-s de măreția Lui.
Ale pământului hotare
Umplute-s de-a Lui slavă mare.
4Iată că strălucirea Lui
E ca lumina soarelui.
Din mâna Lui, raze pornesc
Și-aceste raze oglindesc
Puterea-I făr’ asemănare
Și-ascund tăria Lui cea mare.
5Ciuma, ‘naintea Lui, pășește
Și molima-n urmă-I sosește.
6Peste pământ, privirea-I zboară
Și doar din ochi El îl măsoară.
Popoarele pământului
Tremură înaintea Lui.
Sunt sfărâmați veșnicii munți,
Iar ale dealurilor frunți
Se pleacă-n fața Domnului.
Cărările pașilor Lui,
Veșnice-a fi se dovedesc.
7De groază pline, se zăresc
Corturi din Etiopia;
Speriate sunt, de-asemenea,
Colibele cele pe care
Țara lui Madian le are.
8Pe râuri, s-o fi arătat
Domnul că este mâniat?
În contra râurilor, oare,
Se-aprinde-a Ta mânie mare?
Sau împotriva mării vine
Marea urgie, de la Tine,
Încât Tu ai încălecat
Pe ai Tăi cai și Te-ai urcat
În carul Tău biruitor?
9Al Tău arc înfricoșător,
Acuma, este dezvelit
Și este gata pregătit.
Blestemele săgeți Îți sânt
Ieșite din al Tău Cuvânt…
(Oprire)
Despici scoarța pământului
Ca să dai drumul râului.
10Tremură munții cu putere
Și saltă la a Ta vedere,
Iar râurile năvălesc.
Valuri se iscă și țâșnesc
Din mijlocul adâncului
Care-și ridică glasul lui.
11Soare și lună se opresc
Pe cer și se adăpostesc
Apoi, în locuința lor,
Din pricina luminilor
Pe cari le răspândesc, pe cale,
Săgețile ce-s ale Tale
Și pentru strălucirea dată
De a Ta suliță-ncercată.
12Pământul, în a Ta urgie,
Tu îl străbați. A Ta mânie,
Peste popoare, năvălește
Și neamurile le zdrobește.
13Tu ai ieșit să-Ți mântuiești
Poporul și să-l izbăvești
Pe al Tău uns. Cu brațul Tău,
Acoperișul celui rău
Îl spulberi căci – din temelie
Și pân’ la vârf – o să îi fie
Zdrobită casa, negreșit.
(Oprire)
14Săgețile Ți le-ai zvârlit
În capetele celor cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Când peste mine năvălesc
Ca și furtuna, căci voiesc
Să mă alunge de pe glie
Cu țipete de bucurie,
De parcă l-ar fi înghițit
Pe cel ce e nenorocit
Și e-n al său culcuș aflat.
15Pe caii Tăi, Tu Te-ai urcat
Și-alergi pe spuma apelor
Și peste apa mărilor.
16Când acest lucru l-am aflat,
Trupul mi s-a cutremurat.
La vestea asta – bunăoară –
Buzele mele se-nfioară,
Putreziciunea mă pătrunde
Și-n oase ea mi se ascunde;
Genunchii mi s-au înmuiat
Și sunt cuprinși de-un tremurat.
Căci aș putea aștepta, oare,
Ziua necazului cel mare,
Stând în tăcere, când știu bine
Cum că asupritorul vine
Și împotrivă-i stă mereu,
Sărmanului popor al meu?
17Chiar dacă nu mai înflorește
Smochinul, dacă nu rodește
Via, dacă – de-asemenea –
Măslinul, rod, nu o să dea,
Dacă apoi nici pe câmpie
Urme de hrană n-au să fie,
Pierind numărul oilor
Precum și cel al boilor,
18În Domnul tot mă bucur eu!
Al mântuirii Dumnezeu
Îmi este El și pe vecie
În El avea-voi bucurie!
19Iată că Domnul Dumnezeu
Este tăria mea, mereu.
Putere-mi dă picioarelor,
De-mi sunt ca ale cerbilor.
Apoi, pe înălțimi, astfel,
Mă face ca să umblu, El.
Către mai marele pe care
Ceata de cântăreți îl are.
Cântul acesta-ai pregătit
Spre-a fi cântat și-i potrivit
Pe instrumentele știute,
Care cu coarde sunt făcute.
Selectat acum:
Habacuc 3: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Habacuc 3
3
1Ruga aceasta se arată
A fi de Habacuc ‘nălțată.
(Se poate, astă rugăciune
Și într-un cântec a se pune,
Cum sunt cântările știute
Că pentru jale sunt făcute.)
2Când auzit-am ce-ai vestit,
Doamne, pe loc m-am îngrozit.
Însuflețește-a Ta lucrare,
În cursul anilor pe care
I-ai rânduit! Fă-Te știut!
Fă-Te, în lume, cunoscut,
În vremurile viitoare.
Dar în mânia-Ți arzătoare,
Doamne, mereu să-Ți amintești
De rânduielile-Ți cerești!
3Cel Sfânt sosește din Paran,
Iar Dumnezeu, de la Teman…
(Oprire)
Întinderile cerului
Pline-s de măreția Lui.
Ale pământului hotare
Umplute-s de-a Lui slavă mare.
4Iată că strălucirea Lui
E ca lumina soarelui.
Din mâna Lui, raze pornesc
Și-aceste raze oglindesc
Puterea-I făr’ asemănare
Și-ascund tăria Lui cea mare.
5Ciuma, ‘naintea Lui, pășește
Și molima-n urmă-I sosește.
6Peste pământ, privirea-I zboară
Și doar din ochi El îl măsoară.
Popoarele pământului
Tremură înaintea Lui.
Sunt sfărâmați veșnicii munți,
Iar ale dealurilor frunți
Se pleacă-n fața Domnului.
Cărările pașilor Lui,
Veșnice-a fi se dovedesc.
7De groază pline, se zăresc
Corturi din Etiopia;
Speriate sunt, de-asemenea,
Colibele cele pe care
Țara lui Madian le are.
8Pe râuri, s-o fi arătat
Domnul că este mâniat?
În contra râurilor, oare,
Se-aprinde-a Ta mânie mare?
Sau împotriva mării vine
Marea urgie, de la Tine,
Încât Tu ai încălecat
Pe ai Tăi cai și Te-ai urcat
În carul Tău biruitor?
9Al Tău arc înfricoșător,
Acuma, este dezvelit
Și este gata pregătit.
Blestemele săgeți Îți sânt
Ieșite din al Tău Cuvânt…
(Oprire)
Despici scoarța pământului
Ca să dai drumul râului.
10Tremură munții cu putere
Și saltă la a Ta vedere,
Iar râurile năvălesc.
Valuri se iscă și țâșnesc
Din mijlocul adâncului
Care-și ridică glasul lui.
11Soare și lună se opresc
Pe cer și se adăpostesc
Apoi, în locuința lor,
Din pricina luminilor
Pe cari le răspândesc, pe cale,
Săgețile ce-s ale Tale
Și pentru strălucirea dată
De a Ta suliță-ncercată.
12Pământul, în a Ta urgie,
Tu îl străbați. A Ta mânie,
Peste popoare, năvălește
Și neamurile le zdrobește.
13Tu ai ieșit să-Ți mântuiești
Poporul și să-l izbăvești
Pe al Tău uns. Cu brațul Tău,
Acoperișul celui rău
Îl spulberi căci – din temelie
Și pân’ la vârf – o să îi fie
Zdrobită casa, negreșit.
(Oprire)
14Săgețile Ți le-ai zvârlit
În capetele celor cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Când peste mine năvălesc
Ca și furtuna, căci voiesc
Să mă alunge de pe glie
Cu țipete de bucurie,
De parcă l-ar fi înghițit
Pe cel ce e nenorocit
Și e-n al său culcuș aflat.
15Pe caii Tăi, Tu Te-ai urcat
Și-alergi pe spuma apelor
Și peste apa mărilor.
16Când acest lucru l-am aflat,
Trupul mi s-a cutremurat.
La vestea asta – bunăoară –
Buzele mele se-nfioară,
Putreziciunea mă pătrunde
Și-n oase ea mi se ascunde;
Genunchii mi s-au înmuiat
Și sunt cuprinși de-un tremurat.
Căci aș putea aștepta, oare,
Ziua necazului cel mare,
Stând în tăcere, când știu bine
Cum că asupritorul vine
Și împotrivă-i stă mereu,
Sărmanului popor al meu?
17Chiar dacă nu mai înflorește
Smochinul, dacă nu rodește
Via, dacă – de-asemenea –
Măslinul, rod, nu o să dea,
Dacă apoi nici pe câmpie
Urme de hrană n-au să fie,
Pierind numărul oilor
Precum și cel al boilor,
18În Domnul tot mă bucur eu!
Al mântuirii Dumnezeu
Îmi este El și pe vecie
În El avea-voi bucurie!
19Iată că Domnul Dumnezeu
Este tăria mea, mereu.
Putere-mi dă picioarelor,
De-mi sunt ca ale cerbilor.
Apoi, pe înălțimi, astfel,
Mă face ca să umblu, El.
Către mai marele pe care
Ceata de cântăreți îl are.
Cântul acesta-ai pregătit
Spre-a fi cântat și-i potrivit
Pe instrumentele știute,
Care cu coarde sunt făcute.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca