Evrei 6
6
1„Deci, să renunțe fiecare,
La adevărurile care
Hristos, al nostru, le-a avut,
În vremurile de-nceput,
Și să înaintăm apoi,
Către desăvârșire, noi,
Fără a fi nevoie dar,
Să punem temelie iar,
La pocăința, de acele
Fapte ce, moarte, au fost ele,
A crezului în Dumnezeu,
2A-nvățăturii cari, mereu,
Despre botezuri doar, ne spune,
Cum trebuie mâinile-a pune,
Despre-nvierea morților
Și judecata tuturor.
3Dacă ne lasă Dumnezeu,
Vom face lucru-acesta greu.
4Cei care fost-au luminați
Și au primit – dragii mei frați –
Darul ceresc, dat pe pământ,
Pătrunși fiind de Duhul Sfânt –
5Gustând Cuvântul bun, mereu,
Cari este al lui Dumnezeu,
Precum și-acea putere care
Doar veacul viitor o are –
6Iar după-aceea, s-a văzut,
Cum că, la urmă, au căzut,
Cu neputință e – să știți –
Să fie, iarăși, înnoiți
Și-aduși la pocăință dar,
Pentru că ei răstignesc iar,
Pe-al Tatălui Fiu – negreșit –
Dându-L a fi batjocorit.
7Când un pământ e adăpat
De ploaia care l-a udat
Adeseori, și a rodit
O iarbă ce le-a folosit
Acelora cari l-au lucrat,
El este binecuvântat
De către bunul Dumnezeu.
8Dar dacă el va da mereu –
Udat fiind – doar mărăcini –
Pe-ntinsul său – sau numai spini,
Are să fie lepădat,
Pentru că este blestemat,
Și va ajunge acel loc,
În urmă, să i se dea foc.
9Măcar că astfel vă vorbim,
Noi – prea iubiților – dorim
Cu totul altceva apoi.
Vrem, lucruri bune, de la voi,
Lucruri care se dovedesc
Că mântuirea o-nsoțesc.
10Nedrept, nu este Dumnezeu,
Ci drept Se-arată El, mereu.
De-aceea, fără îndoială,
Nu uită-a voastră osteneală,
Nici dragostea ce-o arătați
Numelui Lui – dragii mei frați –
Sau faptul că, neîncetat,
La sfinți, voi, ajutor ați dat.
11Dorim, acuma, însă, noi,
Ca fiecare, dintre voi,
Aceiași râvnă – negreșit –
S-arate, până la sfârșit,
Ca să-și păstreze neclintită,
Mereu, nădejdea dobândită,
12Încât, să nu vă leneviți,
Nicicând apoi, ci să pășiți
Pe urmele acelea care,
Doar prin credință și răbdare,
Vă vor aduce-apoi, putința,
De-a moșteni făgăduința.
13Când, cu Avram, Domnu-a vorbit
Și-al Său cuvânt i-a dăruit,
Pe Sine-atuncea S-a jurat –
Căci nimenea nu s-a aflat
A fi mai mare decât El –
14Și-a cuvântat, în acest fel:
„Să știi, căci, cu adevărat,
Tu vei fi binecuvântat
Și foarte mult îți voi sălta
Și-ți voi spori sămânța ta”.
15Avram, atunci, a așteptat,
Plin de răbdare, ne-ncetat,
Și-n felu-acesta a primit,
Tot ce i-a fost făgăduit.
16Când oamenii jură, cumva,
Au să se jure pe ceva
Ce e mai mare decât ei,
Căci jurământul – dragii mei –
Este o chezășie care
Va pune capăt la oricare
Neînțelegere iscată.
17Din astă pricină dar, iată,
Și Dumnezeu, când a vorbit –
Spre-a fi mai tare întărit
Cuvântul hotărârii Lui
În mijlocul poporului
Care va dobândi putința
De-a moșteni făgăduința –
Un jurământ a folosit,
Cu care l-a pecetluit.
18Astfel, prin două lucruri care
Nu suferă nici o schimbare –
Căci Dumnezeu nu poate, iată,
Ca să mințească, niciodată –
Ajuns-am a găsi apoi,
O-mbărbătare, pentru noi –
Pentru noi toți aceia care
Avem o singură scăpare,
Și-anume-aceea de-a-ncerca,
Din răsputeri, a apuca
Nădejdea pusă înainte,
De-ale lui Dumnezeu cuvinte,
19Și cari îi este, omului,
Drept ancoră sufletului,
Nădejde neclintită, tare,
Care, în Templu, e în stare
Să treacă de acea perdea,
Ce, înăuntru, se găsea,
20Unde numai Iisus apoi,
Putea să intre, pentru noi,
Aflat în fața tuturor,
Drept înainte mergător,
După ce-ntâi, cum am văzut,
El, „Mare Preot, e făcut
După o rânduială care,
Melhisedec, în veac, o are”.
Selectat acum:
Evrei 6: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Evrei 6
6
1„Deci, să renunțe fiecare,
La adevărurile care
Hristos, al nostru, le-a avut,
În vremurile de-nceput,
Și să înaintăm apoi,
Către desăvârșire, noi,
Fără a fi nevoie dar,
Să punem temelie iar,
La pocăința, de acele
Fapte ce, moarte, au fost ele,
A crezului în Dumnezeu,
2A-nvățăturii cari, mereu,
Despre botezuri doar, ne spune,
Cum trebuie mâinile-a pune,
Despre-nvierea morților
Și judecata tuturor.
3Dacă ne lasă Dumnezeu,
Vom face lucru-acesta greu.
4Cei care fost-au luminați
Și au primit – dragii mei frați –
Darul ceresc, dat pe pământ,
Pătrunși fiind de Duhul Sfânt –
5Gustând Cuvântul bun, mereu,
Cari este al lui Dumnezeu,
Precum și-acea putere care
Doar veacul viitor o are –
6Iar după-aceea, s-a văzut,
Cum că, la urmă, au căzut,
Cu neputință e – să știți –
Să fie, iarăși, înnoiți
Și-aduși la pocăință dar,
Pentru că ei răstignesc iar,
Pe-al Tatălui Fiu – negreșit –
Dându-L a fi batjocorit.
7Când un pământ e adăpat
De ploaia care l-a udat
Adeseori, și a rodit
O iarbă ce le-a folosit
Acelora cari l-au lucrat,
El este binecuvântat
De către bunul Dumnezeu.
8Dar dacă el va da mereu –
Udat fiind – doar mărăcini –
Pe-ntinsul său – sau numai spini,
Are să fie lepădat,
Pentru că este blestemat,
Și va ajunge acel loc,
În urmă, să i se dea foc.
9Măcar că astfel vă vorbim,
Noi – prea iubiților – dorim
Cu totul altceva apoi.
Vrem, lucruri bune, de la voi,
Lucruri care se dovedesc
Că mântuirea o-nsoțesc.
10Nedrept, nu este Dumnezeu,
Ci drept Se-arată El, mereu.
De-aceea, fără îndoială,
Nu uită-a voastră osteneală,
Nici dragostea ce-o arătați
Numelui Lui – dragii mei frați –
Sau faptul că, neîncetat,
La sfinți, voi, ajutor ați dat.
11Dorim, acuma, însă, noi,
Ca fiecare, dintre voi,
Aceiași râvnă – negreșit –
S-arate, până la sfârșit,
Ca să-și păstreze neclintită,
Mereu, nădejdea dobândită,
12Încât, să nu vă leneviți,
Nicicând apoi, ci să pășiți
Pe urmele acelea care,
Doar prin credință și răbdare,
Vă vor aduce-apoi, putința,
De-a moșteni făgăduința.
13Când, cu Avram, Domnu-a vorbit
Și-al Său cuvânt i-a dăruit,
Pe Sine-atuncea S-a jurat –
Căci nimenea nu s-a aflat
A fi mai mare decât El –
14Și-a cuvântat, în acest fel:
„Să știi, căci, cu adevărat,
Tu vei fi binecuvântat
Și foarte mult îți voi sălta
Și-ți voi spori sămânța ta”.
15Avram, atunci, a așteptat,
Plin de răbdare, ne-ncetat,
Și-n felu-acesta a primit,
Tot ce i-a fost făgăduit.
16Când oamenii jură, cumva,
Au să se jure pe ceva
Ce e mai mare decât ei,
Căci jurământul – dragii mei –
Este o chezășie care
Va pune capăt la oricare
Neînțelegere iscată.
17Din astă pricină dar, iată,
Și Dumnezeu, când a vorbit –
Spre-a fi mai tare întărit
Cuvântul hotărârii Lui
În mijlocul poporului
Care va dobândi putința
De-a moșteni făgăduința –
Un jurământ a folosit,
Cu care l-a pecetluit.
18Astfel, prin două lucruri care
Nu suferă nici o schimbare –
Căci Dumnezeu nu poate, iată,
Ca să mințească, niciodată –
Ajuns-am a găsi apoi,
O-mbărbătare, pentru noi –
Pentru noi toți aceia care
Avem o singură scăpare,
Și-anume-aceea de-a-ncerca,
Din răsputeri, a apuca
Nădejdea pusă înainte,
De-ale lui Dumnezeu cuvinte,
19Și cari îi este, omului,
Drept ancoră sufletului,
Nădejde neclintită, tare,
Care, în Templu, e în stare
Să treacă de acea perdea,
Ce, înăuntru, se găsea,
20Unde numai Iisus apoi,
Putea să intre, pentru noi,
Aflat în fața tuturor,
Drept înainte mergător,
După ce-ntâi, cum am văzut,
El, „Mare Preot, e făcut
După o rânduială care,
Melhisedec, în veac, o are”.
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca