Osea 7:1-8

„Atunci când, să-l tămăduiesc, Pe Israel, Eu Îmi doresc, Nelegiuirea cea pe care Neamul lui Efraim o are, Precum și răutatea toată Cari în Samaria-i aflată, Iată că – fără îndoială – Atuncea iese la iveală, Pentru că-n tot ce au lucrat, Doar vicleșug au arătat. Hoți-n lăuntru se adună, Mâna pe pradă ca să pună. Afară sunt doar cete cari Alcătuite-s din tâlhari. Ei, nici o clipă, nu gândesc, Precum că Eu Îmi amintesc De răutatea lor cea mare, Iar faptele cele cu care Se înconjoară, negreșit, Toate ‘nainte-Mi s-au suit! Cu răutatea ce-o vădesc, Pe împărat îl veselesc, Iar cu minciuni, pe-aceia cari Sunt căpitanii lor cei mari. Toți, preacurvari, s-au dovedit, Precum cuptorul încălzit De un brutar. Lemne, pe foc, El nu mai pune-apoi deloc, De când plămadă-a frământat Și până când s-a ridicat, Căci trebuință nu era Să mai ațâțe flacăra. În ziua celui așezat Asupră-ne, ca împărat, Se-mbolnăvesc aceia cari Sunt peste noi puși, drept mai mari, Din pricină că nu se dau În lături și că mult vin beau. Mâna, al nostru împărat, Cu batjocoritori, a dat. Asemenea unui cuptor, Ard inimile tuturor, Doar după curse. Noaptea toată, Mânia lor e ațâțată, Iar dimineața arde tare, Asemenea unui foc mare. Toți ard așa ca un cuptor; Astfel, judecătorii lor Sfârși-vor prin a fi mâncați Și cad toți ai lor împărați. Nici unul nu Mă ia în seamă, Pentru că nimeni nu Mă cheamă. Iată-l pe Efraim cum are A se vârî printre popoare. Ca și o turtă, el se-arată, Ce nu e-ntoarsă niciodată.