Isaia 16
16
1Trimiteți miei, în dar, de-ndat’,
Pentru al țării împărat!
Din Sela, al vost’ dar să vie,
Pe drumurile din pustie,
Până la muntele pe care
Fiica Sionului îl are!
2Precum e pasărea speriată
Care din cuib e alungată,
Sunt fetele Moabului,
La trecerea Arnonului.
3Ele vor zice: „Sfătuiește
Și vino dar, de mijlocește!
Ne-acoperă pe fiecare,
Cu umbra ta-n amiaza mare,
De parcă vălu-ntunecat
Al nopții ne-ar fi-nconjurat!
Ascunde-i pe cei urmăriți
Și nu-i vinde pe cei fugiți!
4Lasă-i să se adăpostească,
La tine ca să locuiască
Aceia care sunt scăpați,
Cari din Moab sunt alungați!
Fii pentru ei, locul în care
Oameni-acești găsesc scăpare,
De-acela care se vădește
Că țara lor o pustiește.
Căci apăsarea nu durează,
Iar pustiirea încetează
Și cel ce calcă a lor țară,
Foarte curând, are să piară.
5În locul lui are să fie –
Atunci – un scaun de domnie.
Acesta se va vădi tare,
Căci e-ntărit prin îndurare.
În a lui David casă, iată
Că un judecător se-arată,
Cari plin e de credincioșie.
Prieten el are să fie
Al dreptului și-o să se-arate,
De râvnă plin, pentru dreptate.
6„Am auzit de fudulia,
De îngâmfarea, de trufia,
De lăudăroșenia mare
Pe cari mândrul Moab o are.”
7De-aceea, în această vreme,
Moabul a ajuns a geme.
Pentru Moab, cu toți se tem
Și pentru a lui soartă gem.
Să suspinați, adânc mâhniți,
Când – la Chir-Hareset – priviți
Și-asemeni când în el intrați
Și pe-ale lui ruine stați.
8Câmpiile cele pe care
Țara Hesbonului le are,
Ajuns-au ca să lâncezească,
Căci nu mai au ce să rodească.
Ai neamurilor domnitori
S-au repezit, triumfători,
În Sibma, unde au sfărmat
Vița-de-vie. Au tăiat
Butucii care se-ntindeau
Spre Iaezer și se-ncâlceau
Până departe, în pustie.
Mlădițele viței-de-vie
Se întindeau în depărtare,
Ajungând dincolo de mare.
9Plâng, pentru via cari, odată,
Se întindea în Sibma toată,
Precum lacrimi mă podidesc
Când către Iaezer privesc.
Udat ești Elealule,
Precum și tu – Hesbonule –
De ale mele lacrimi care
Curg peste voi, fără-ncetare,
Căci peste roade, pe furiș –
Peste al vostru seceriș
Și-asemenea și peste voi –
Cade un strigăt de război!
10S-a dus întreaga bucurie
Și veselia din câmpie.
Nu mai sunt cântece în vii
Și nici zumzet de veselii!
Vinul, în teascuri, a secat,
Căci nimeni nu l-a mai călcat.
„Ce bucurie se vădea
Pe când culesul începea!
Dar veselia a tăcut,
Căci să-nceteze am făcut.
11Precum o harfă, tot mereu,
Pentru Moab, sufletul meu
Plânge acum. Inima mea
Se tânguie de-asemenea,
Și pentru Chir-Hares. Dar iată,
12Când tot Moabul se arată,
Pe înălțimi urcând grăbit
Și când intra-va obosit
În sfântul său locaș în care
Se va ruga pentru-ndurare,
Nimica nu va căpăta
Și în zadar va aștepta!”
13Cuvântu-acesta a fost spus
De către Domnul Cel de Sus,
Cu multă vreme înainte,
Pentru a se lua aminte,
Și spre Moab e îndreptat.
14Domnul astfel a cuvântat:
„În doar trei ani – cum sunt cei care
Un simplu simbriaș îi are –
Ajunge-va disprețuită
Întreaga slavă strălucită
Pe cari Moabul – azi – o are,
Cu toată-a lui mulțime mare.
Aflați dar, că va rămânea,
Apoi, puțin lucru din ea,
Astfel încât să pot să zic
Că nu a rămas mai nimic.”
Selectat acum:
Isaia 16: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
Isaia 16
16
1Trimiteți miei, în dar, de-ndat’,
Pentru al țării împărat!
Din Sela, al vost’ dar să vie,
Pe drumurile din pustie,
Până la muntele pe care
Fiica Sionului îl are!
2Precum e pasărea speriată
Care din cuib e alungată,
Sunt fetele Moabului,
La trecerea Arnonului.
3Ele vor zice: „Sfătuiește
Și vino dar, de mijlocește!
Ne-acoperă pe fiecare,
Cu umbra ta-n amiaza mare,
De parcă vălu-ntunecat
Al nopții ne-ar fi-nconjurat!
Ascunde-i pe cei urmăriți
Și nu-i vinde pe cei fugiți!
4Lasă-i să se adăpostească,
La tine ca să locuiască
Aceia care sunt scăpați,
Cari din Moab sunt alungați!
Fii pentru ei, locul în care
Oameni-acești găsesc scăpare,
De-acela care se vădește
Că țara lor o pustiește.
Căci apăsarea nu durează,
Iar pustiirea încetează
Și cel ce calcă a lor țară,
Foarte curând, are să piară.
5În locul lui are să fie –
Atunci – un scaun de domnie.
Acesta se va vădi tare,
Căci e-ntărit prin îndurare.
În a lui David casă, iată
Că un judecător se-arată,
Cari plin e de credincioșie.
Prieten el are să fie
Al dreptului și-o să se-arate,
De râvnă plin, pentru dreptate.
6„Am auzit de fudulia,
De îngâmfarea, de trufia,
De lăudăroșenia mare
Pe cari mândrul Moab o are.”
7De-aceea, în această vreme,
Moabul a ajuns a geme.
Pentru Moab, cu toți se tem
Și pentru a lui soartă gem.
Să suspinați, adânc mâhniți,
Când – la Chir-Hareset – priviți
Și-asemeni când în el intrați
Și pe-ale lui ruine stați.
8Câmpiile cele pe care
Țara Hesbonului le are,
Ajuns-au ca să lâncezească,
Căci nu mai au ce să rodească.
Ai neamurilor domnitori
S-au repezit, triumfători,
În Sibma, unde au sfărmat
Vița-de-vie. Au tăiat
Butucii care se-ntindeau
Spre Iaezer și se-ncâlceau
Până departe, în pustie.
Mlădițele viței-de-vie
Se întindeau în depărtare,
Ajungând dincolo de mare.
9Plâng, pentru via cari, odată,
Se întindea în Sibma toată,
Precum lacrimi mă podidesc
Când către Iaezer privesc.
Udat ești Elealule,
Precum și tu – Hesbonule –
De ale mele lacrimi care
Curg peste voi, fără-ncetare,
Căci peste roade, pe furiș –
Peste al vostru seceriș
Și-asemenea și peste voi –
Cade un strigăt de război!
10S-a dus întreaga bucurie
Și veselia din câmpie.
Nu mai sunt cântece în vii
Și nici zumzet de veselii!
Vinul, în teascuri, a secat,
Căci nimeni nu l-a mai călcat.
„Ce bucurie se vădea
Pe când culesul începea!
Dar veselia a tăcut,
Căci să-nceteze am făcut.
11Precum o harfă, tot mereu,
Pentru Moab, sufletul meu
Plânge acum. Inima mea
Se tânguie de-asemenea,
Și pentru Chir-Hares. Dar iată,
12Când tot Moabul se arată,
Pe înălțimi urcând grăbit
Și când intra-va obosit
În sfântul său locaș în care
Se va ruga pentru-ndurare,
Nimica nu va căpăta
Și în zadar va aștepta!”
13Cuvântu-acesta a fost spus
De către Domnul Cel de Sus,
Cu multă vreme înainte,
Pentru a se lua aminte,
Și spre Moab e îndreptat.
14Domnul astfel a cuvântat:
„În doar trei ani – cum sunt cei care
Un simplu simbriaș îi are –
Ajunge-va disprețuită
Întreaga slavă strălucită
Pe cari Moabul – azi – o are,
Cu toată-a lui mulțime mare.
Aflați dar, că va rămânea,
Apoi, puțin lucru din ea,
Astfel încât să pot să zic
Că nu a rămas mai nimic.”
Selectat acum:
:
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca